Feed on
Posts
Comments
View special for Anna Maria her father as a young man.jpg in slide show

Motto:
Pofta vine mincind.
Dar, nu orice si nu oricine poate fi mincat.
Iar ceea ce intru adevar ne place, uneori pur si simplu nu exista…
…pentru unii dintre noi.
Si totusi – exista visele si basmele si Credinta.
(Theophil Magus)

In zare, muntii inalti cladeau albastru peste albastru intr-o valurire continua, semeata inspre cerul nesfirsit ocean sfisiat de norii singerii si tiviti cu liliachiu ai apusului. Tipsie de arama incinsa si aburinda soarele cobora incet, incet in adincurile codrilor de un verde intunecat,
o taina ce nu putea fi cuprinsa cu privirea.
Fusese o zi torida de sfirsit de mai si Amot inalta capul spre ceruri multumind ca, in sfirsit, la vreo doua sute de stinjeni departare de ei, codrul batrin si des al Muntilor Rascrucii ii astepta cu racoarea sa binecuvintata.
Ridica bratul si cu degetul aratator ii arata lui Britis, sotia sa, si Anmariei, copila lor in virsta de sase ani, marginea codrului falnic, adinc, tacut. Le zimbi larg si chiui inalt de bucurie.
Vortex, un catel de talie mijlocie, alb cu pete roscate si negre, sari din caruta cu coviltir si, agitindu-si frenetic ciotul de coada, latrind ascutit, alerga inspre Amot. Joly, calutul pag isi scutura coama bogata si nechezind se ridica pe doua picioare, mai, mai sa-l rastoarne pe Amot din sha. Sel si Selda, murgii inalti, cu piept lat si puternic, inhamati la caruta, nechezara si ei. Iar Britis si Anmari batura din palme, rizind fericite.
Da, ajunsesera la capatul calatoriei lor de peste trei luni de zile, strabatind cimpii si dealuri, traversind riuri si salbaticii pe unde nu calcase inca picior de om.
- Am ajuns, am ajuns, am ajuns, cintau fiecare Anmari, Britis, Joly, Sel si Selda, Vortex.
Amot ii asculta zimbind infiorat si isi imbratiasa cu privire blinda, protectoare familia.
- Sa ne grabim. Se insereaza curind, rosti poruncitor si smuci usor friul lui Joly.
- Haidem, rise Britis si trase haturile.
Caii pornira in trap vioi, in vreme ce Vortex nu mai contenea sa latre si sa alerge cind in dreapta, cind in stinga carutei.
***
De sub uriasul brad argintiu, barbatul pasi in intimpinarea lor.
Joly se opri scurt si incremeni. La fel, Sel si Selda. Vortex incremeni si el. Fiecare isi pleca incet capul. Caii nechezara stins, dar fara a fi infricosati. Vortex, scheuna incet, insa fara teama. Se inchinau necunoscutului din fata lor.
Amot intelese asta si, in tacere, il cerceta cu privirea pe barbatul din fata sa.
Necunoscutul era inalt, cu piept larg si tot trupul sau te ducea cu gindul la o felina bipeda.
Avea plete surii, taiate deasupra umerilor. Fruntea ‘nalta ii era incinsa cu o fisie de piele nu mai lata de doua degete, bruna-galbuie. Intre spincenele negre si stufoase, chiar deasupra nasului,
crescuta parca din piele, stralucea albastrui o nestemata, cit un ochi de copil.
Avea pometii rotunzi, nas usor acvilin si buze carnoase.
Scurt tunsa, barba argintie ii lumina chipul ars de soare, incretit de vint.
Purta o tunica alba, de pinza.
Pantalonii, tot din piele albita, erau strinsi pe picior si se rasfringeau putin peste marginea mocasinilor burmarii.
Deasupra tunicii purta o un pieptar din piele bruna, lustruita.
Mijlocul ii era incins cu un chimir lat, din piele brun-galbuie.
Nu era inarmat. In mina stinga tinea doar o cirja inalta, un toiag cenusiu si plin de noduri verzui, avind capatul de sus arcuit, cit sa fie cuprins cu palma.
Pe umarul sau drept se odihnea un soim cu coada rosie si capul negru inspicat cu pene albe si rosii.
In stinga sa, atingind cu umarul soldul sting al lui Theophil un lup suriu.
Barbatul il invalui pe Amot cu privirea ochilor sai azurii.
Iar Amot se simti parca plutind in cerul senin al unei dimineti de luna mai.
Barbatul lasa cuvintele sa curga domol:
- Bine ai venit, Amot. Te-am asteptat. Stii cine sunt, nu-i asa?
Amot isi simti inima zvicnind; timplele i se zbatura scurt cind sopti ragusit:
- Ma inchin tie, Theophil, Rege al Muntilor Rascrucii.
Apoi, descaleca.
Isi puse palma dreapta in dreptul inimii si, plecind fruntea – ingenunche.
***
Trecusera aproape doua ceasuri de cind il urmau in tacere pe Theophil.
In codrul necuprins si tacut se asternuse intunericul.
Brazii, pinii si toti copacii batrini si uriasi, tufisurile dese se retrageau continuu din calea lor serpuita si ii strajuiau de o parte si de alta, aplecati, inchinati unindu-si virfurile si ramurile deasupra lor intr-o bolta sub care plutea o lumina alburie, usor fosforescenta astfel incit desi intunericul domnea in jurul lor, inaintea si deasupra lor totul se vedea limpede ca in plina zi.
Dincolo de copacii si tufisurile ce le deschideau si luminau calea, se auzeau soapte prelungi,
hohote scritiite, bloborosei, frinturi de cint salbatic, neinteles, ecouri de tipete, sisiieli furioase, clampanit de falci, chemari inveninate; umbre mici si mari, uneori uriase se prelungeau, se rasuceau, se fringeau si reuneau intr-o nalucire nebuna-nebuna, neincetata.
Intunericul locuit si bintuit de spirite si duhuri si naluci si tot felul de fiare incerca neobosit sa strapunga straja copacilor ce le deschideau drumul; fara hodina dadea iures sa soarba lumina boltii de deasupra lor; se napustea cu suier venit din strafunduri si scrisnet de cutit pe piatra sa vina asupra lor cu toata lumea sa insetata de singele viu, infometata de sufletele nerobite inca, cu toata lumea sa neclintita in nestinsa ura fata de lumina.
Amot simtea cum il strapunge pina-n maduva oaselor fiorul inghetat al groazei, dar vazindu-l pe Theophil cum paseste usor si neclintit, plutind parca, simtindu-l sub el pe Joly linistit in trapul sau, privindu-l pe Vortex cum alerga inainte si inapoi mirosind totul, chiar si pe uriasul lup suriu, ca si cum iadul din jurul lor nici nu existase vreodata reusea sa-si stapineasca
groaza si chiar, din cind in cind, intorcea capul si zimbea incurajator Anmariei si lui Britis, care se ghemuisera una-n alta, cu chip albit, buze livide si ochii cascati, rotunjiti de spaima.
Uneori, pret de citeva clipe Theophil se oprea, se rasucea spre ei si, de fiecare data, le vorbea domol, blind, un fel de susur al unui izvor atit de cristalin incit era nevazut, ii incuraja astfel:
- Nu va fie teama sunteti ocrotiti. Si nu eu va ocrotesc, dar chiar El, Cel Prea Inalt si Sacru.
Nu mai e mult, haidem.
De fiecare data cind Theophil vorbea, soimul isi filfiia aripile largi, apoi suiera scurt: kiuaii! kiuaii!
De fiecare data lupul suriu aprindea lumina verzuie a ochilor sai si aratindu-si coltii zimbea miriind surd.
Theophil cu tandrete isi mingiia prietenii pe cap si le soptea cuvinte neintelese, cu sunet de harpa atinsa de o boare matasoasa, iar Amot intelegea ca Theophil le multumea cu dragoste, multa dragoste.
Apoi isi continuau drumul.
***
La un moment dat insa o duhoare de mlastina, de carne putrezita, de cadavre arse, de mucegai, de voma spurcata, de toate acestea la un loc impreuna cu altele de nesuportat putrede mirosuri, serpui inspre ei, incet, incet.
O tacere de moarte ii impresura.
Lumina boltii de deasupra lor porni sa tremure, sa pilpiie, sa fuga.
Caii zvicnira si nechezara a mare spaima.
Vortex scinci si, dintr-un salt ajunse in bratele Anmariei.
Copila il imbratisa strins si clantanind isi ascunse capul in poala lui Britis.
Britis ingaima stins:
- Amot, Amot…
Theophil isi inceta mersul.
Inalta cirja rotind-o lent deasupra capului.
Soimul desfacu larg aripile si chiui prelung, razboinic.
Lupul urla prelung, razboinic.
Theophil continua sa roteasca incet cirja.
Pe urma, inalta capul spre bolta a carei lumina zvicnea agonic.
Ochii sai scaparara fulgere albastrui.
Strigatul sau tisni, traznind pe neasteptate si tot locul se cutremura.
Strigatul sau tisni din nou trasnind si copacii se clatinara, trosnind parca loviti de vijelie.
Strigatul sau tisni iarasi trasni si lumina de deasupra lor se aduna in sfere orbitoare, rotitoare, bezmetic zburind desaupra lor cu mare iuteala.
De fiecare data Amot isi simti trupul sfarimat marunt si apoi, dintr-o data reunit de traznetul Regelui Muntilor Rascrucii.
Din teaca prinsa de centura, Amot trase spada si se pregati de lupta.
Lama lunga undui fulgerind sub sferele orbitoare.
Amot se incorda instinctiv si se rasuci in sha gata sa taie, sa spintece, sa strapunga.
Joly necheza si se cambra.
- Amot! porunci Theophil.
- Amot, nu! porunci din nou Theophil.
Parca trezit pe neasteptate din infricosat vis rau, Amot cobori spada si il struni pe Joly. Si, descoperi ca mirsoul de iad disparuse, ca lumina alburie, linstitor se reasezase sub bolta din ramuri si intunericul se reumpluse de soapte inveninate si suiere inghetate, de hohote scirtiite si scrisnete, de naluci si duhuri si spirite furisate sau in iures nebun, descoperi ca totul reintrase pe fagasul cunoscut in ceasurile petrecute urmindu-l pe Theophil pe calea din codrul batrin si adinc.
Pe urma, vazu de o parte a carutei, pasind regal un mare tigru tzintat.
Isi legana alene capul urias si, torcind baritonal, isi freca urechea de genunchii Anmariei.
Britis isi inabusi un tipat, ducindu-si palma la gura.
Amos urmari privirea sotiei sale.
In dreapta carutei, acoperind-o pe toata lungimea ei cu murgi cu tot si cit covilitirul ei de inalt cu ochi de carbune aprins, astepta un dragon ca de smarald.
Tigrul il saluta cu un racnet infundat ce lovind toba pamintului, infiora locul.
Dragonul ii dadu binete, aruncind din narile sale, doua vapaii ce pirjolira iarba din jur, iar murgii
zvicnira atinsi de fierbinteala aerului aprins deodata.
Amot inlemni.
Britis inlemnise deja.
Anmari insa batu din palme incintata.
Ba chiar, indrazni sa atinga cu palma ei de copil, urechea tigrului tzintat, mingiind-o fara sfiala.
Anmari radia de fericire.
- Sunt prietenii Anmariei. Si ai nostri, Amot, ii zimbi blind Theophil.
- Da, Amot. Sunt si prietenii tai. Vor fi mereu prietenii tai. Au venit sa ne ajute.
Amot vru sa intrebe, dar nu apuca sa deschida gura. Theophil il intimpina:
- Vei intelege mai tirziu. Printul Intunericul, Beliazar insusi a venit sa te intimpine. Da, in Numele Celui Prea Inalt si Sacru i-am poruncit sa plece. M-da. Acum, a ascultat. Oricum, te va urmari indeaproape. Vei intelege mai tirziu. M-da. Anmari si-a chemat prietenii. Au venit. Vei intelege mai tirziu. Sa mergem. Intunericul este cumplit la miez de noapte. Sa ne grabim.
Amot asculta supus. Caci, nu era strain de toate acestea.
Puse spada inapoi in teaca.
Si pornira mai departe, urmindu-l pe Theophil care marise pasul, iar Amot era acum convins ca
Regele Muntilor Rascrucii nu atingea pamintul cu talpile.
Din bratele fetitei, Vortex sarise inapoi pe pamint si alerga de zor in jurul dragonului, latrind a mare prietenie. Din cind in cind cu virful aripii sale, dragonul il rostogolea pe Vortex, semn ca il bucura nou sau prieten.
Cind Vortex nu latra, tacerea de sub bolta din ramuri era tulburata doar de flautul din vocea Anmariei, care isi descinta tigrul alb cu povestile ei de copil.
Copil fericit de intruparea unui vis atit de drag ei.
***
Poiana larga se scalda in lumina lunii, sub puzderia de stele rasfirata pe catifeaua boltii intunecate. Aerul moale si racoros al noptii era sagetat de licurici. Iarba deasa sorbea zgomotul pasilor, copitelor, rotilor carutei.
Regele Muntilor Rascrucii se opri din plutirea sa.
Ascunsa sub uriasii brazi argintii, casa cladita din birne acoperite cu cetina, ii intimpina cu zimbet bun, usa larg deschisa si cele doua ferestruici rotunde raspindind o lumina blinda, de candela aprinsa.
O buha cocotata pe virful acoperisului de sub brazi, isi deschise larg aripile, roti ochii sai galbeni, sclipitori, si le ura:
- U-hu-huu, u-hu-huu, bine ati sosit, Rege Theophil, Amot fiu al lui Singer si voi toti ceilalti,
bine v-am gasit!
- Bine te-am gasit Morfes! ii raspunse Theophil.
Amot era atit de obosit incit nu se mai mira ca aude buha vorbind omeneste, cu voce de batrin vesel. Cit despre sotia si fetita sa, Anmari si Britis dormeau de mult una in bratele celeilalte.
Caii sforaira:
- Bine te-am aflat, bunicule Mortes.
Vortex latra scurt:
- Hei, batrine, ce mai faci?
Morfes se infoie si rise:
- Copii, ati crescut, nu gluma. Apoi, isi pleca usor capul, cifurile urechilor tremurara si rosti cu glas inecat de amintiri, te salut Raman, prieten vechi, te salut Luron, prieten si mai vechi,
Tigrul mormai emotionat:
- Of, credeam ca nu te mai vad.
Dragonul prelinse din nari doua flacarui:
- Din nou impreuna, nu-i asa? Ce onoare, ce bucurie.
Amot vedea si auzea totul ca prin vis, intelegind totusi ca doar Morfes, Raman si Luron rosteau in limba oamenilor.
Theophil se apropie de el:
- Amot, vei intelege mai tirziu. Acum trebuie sa va odihniti. Hai, descaleca, ia-ti fetele si vino
sa va arat odaile voastre. De restul se ingrijeste Morfes. Hai, trebuie sa dormi, sa-ti refaci temeinic puterile. Nu avem decit trei zile sa pregatim calatoria ta si sunt atitea de facut. Hai, descaleca.
Tot ca prin vis, Amot descaleca.
O pala de vint clatina virfurile brazilor.
Un suier surd se roti in jurul poienii.
Totul nu dura decit pret de citeva clipe.
Luna deodata – invaluita de un abur rosietic.
Theophil inalta capul, surise si rosti ca pentru sine:
- Beliazar, Beliazar… inceputul e aproape; si este inceputul sfirsitului…
Theophil ofta adinc.
Pe urma ii facu semn cu mina lui Amot, Anmari si Britis sa-l urmeze si intra in casa.
In lumina de candela aprinsa ce umplea rama usii deschisa larg, Regele Muntilor Rascrucii
ii aparu lui Amot un Spirit cu trup din lumina alba, nefiresc de alba, dar nu orbitoare, ci izvorind o anume tamaduire.
***
Doua zile si doua nopti Amot s-a hranit si a dormit in odaia lui, sculptata in stinca muntelui. Caci, toata acea casa din birne acoperite cu ramuri de brad, buna si zimbitoare nu era decit intrarea in palatul Regelui Muntilor Rascrucii, cu mare maiestrie cioplit si adinc-ascuns in stinca muntelui de Mesterii Tribului Cioplitorilor in Piatra.
Amot nu a avut voie sa paraseasca odaia lui doua zile si doua nopti.
Slujitorii Regelui Theophil, femei si barbati, deopotriva precum brazii argintii, si la fel de muti precum un lac de munte, ori de cite ori Amot se trezea, se aflau mereu la marginea patului cu asternuturi albe, albe si mirosind a levantica, servindu-i pe tavi de argint mincare si bautura. Bautura ii placea mult lui Amot, amintindu-i de rachiul din muguri brad amestecat cu miere si scortisoara, bautura Casei lui Singer, tatal sau. Dar rachiul Regelui Theophil era totusi diferit avind in miros si gust ca si cum ai fi baut apa, foc, pamint, cer si aer la un loc si totul de o prospetime tainica. Il racorea si il limpezea intru intreaga sa fiinta si se simtea atit de fericit incit, dupa ce sorbea o cupa sau, uneori, chiar doua, de fiecare data, adormea din nou ca un prunc lipsit de griji. Desigur, avind un zimbet larg, larg si bun pe chipul sau.
In aceste doua zile si doua nopti de neintrerupta hodina, Amot a avut, de noua ori aceleasi trei vise.
In primul sau vis, Amot s-a intilnit cu un barbat intre doua virste, imbracat ciudat si avind asupra lui arme si mai ciudate. Barbatul avea fata prelunga cu barbie puternica, usor ascutita dirza. Pletele castanii era tunse scurt pina la lobul urechilor. Avea frunte inalta, cu vina ce se zbatea cind si cind, de la radacina parului si pina la radacina nasului. De sub sprincenele bogate, te priveau drept si taios ochii chihlimbarii. Din barba brun-intunecata, rotunda si cirliontata ivea buze carnoase, cu taietura aspra. Nu era prea inalt, dar trupul sau trada o putere ascunsa.
Amot se recunostea in vis. Si, totusi nu era el. Caci Amot nu purtase nicind acele vesminte ca din piele galbena patata cu frunze usate si ierburi verzi si, mai ales, nicicind nu cunoscuse
acele arme ce suipau foc sau tisneau raze de lumina alb-albastruie ce strapungeau si ardeau,
nu odata preschimbau in abur tot ce intlineau in calea lor.
Barbatul ii vorbea astfel: Amot asculta si vezi, dar nu incerca sa intelegi acum. Urmeaza-ti neabatut soarta. Vei afla ce trebuie aflat si atunci veti intelege totul. Cel Prea Inalt si Sacru te-a asezat sageata in arcul sau. Iti vei atinge tinta implinind ce ti-a fost daruit sa implinesti. Atunci vei cunoaste, atunci vei fi sti ca ai fost ales si vei fi cu adevarat fericit. Inchina-te Regelui Theophil si urmeaza-i porunca. Iar acum, iata si facind un semn larg cu bratul, barbatul ii arata.
Iar Amot vedea si auzea armii uriase, nenumarati razboinici imbracati si inarmati ca si acel barbat; nenumarate carute din fier si miscindu-se fara a fi trase de cai; nenumarate pasari de fier, uriase si zburind cu nemavazuta iuteala; nerenumarate corabii de fier, si ele uriase si
taind apele fara sa aiba pe catarge nici o pinza umflata de vint; nenumarati uriasi pesti de fier spintecind marile pe sub valuri; nenumarate uriase sageti de foc aprinzind bolta; si alte nenumarate fiinte si lucruri povestite nelamuritor doar in cele mai vechi legende ale triburilor oamenilor iar Amot cunoastea bine legendele oamenilor si animalelor Pamintului, fiind fiul lui Singer, al carui neam era acel al Preotilor Razboinici – Pastratorii Legendelor Lumii, neam temut si respectat, admirat de toate triburile Pamintului; ba chiar, Amot fusese ales Mare Preot al neamului sau dovedind o adinca intelegere a Legendelor Lumii nu doar cu mintea sa, dar cu toata inima sa. Din cele citite, Amot avea cunoastere despre toate cele infatisate in visul sau. Acum insa le vedea clar, infiorator de clar toate acele nenumarate grozavii inclestate intr-o lupta fara de mila, nici un strop de mila. Si auzea limepede, cu mare tarie glasurile acelor razboinici urlind firoros in limbi necunoscute lui. Si doar acum insa, ii vedea cum in razboiul lor se topesc intr-un ocean de singe sub de necuprins cer de foc.. Si in visul sau Amot se cutremura, nu doar ingrozit, ci chiar simtind naprasnic cum parca, el-insusi este mort.
Pe urma, in visul sau Amot mai vedea si auzea cum marile si oceanele sa napustesc cu valuri cit muntii asupra uscatului, inecind viul si neviul, case si oameni si animale si paduri si tarmuri – tarmuri intregi dintr-o singura maturare de gigantic val sumegind de furie.
Apoi, tot in acest vis Amot mai vedea si auzea cum se cutremura si se despica si ard munti si riuri, paduri si cimpii si dealuri, tarmuri si mari, cum urla cerul izbit de vinturi de foc. Si peste toate acestea, din patru zari, spintecindu-i fiinta trecea prin el tipatul prelung si fara de speranta, tipatul de moarte crincena, mai incrincenata decit orice moarte cunostea, acel tipat ultim al miriade de oameni si animale…
Si plingea Amot, simtea singe picurind din ochii sai pe buzele sale, isi avea inima strapunsa de o mie de junghere deodata astfel incit Amot isi dorea cu de necuvintata disperare sa se treazesca de indata din visul sau si se ruga fierbinte.
In cele din urma, barbatul il apuca de brat, soptindu-i: Nu te teme Amot, cauta insa si vei afla; bate in poarta – ti se va deschide; cere si vei primi. Amot, trezeste-te !
Si Amot se trezea si imediat cerea o cupa cu acel rachiu fermecat.
In al doilea vis stind drept, in picioare, Amot plutea lin deasupra paminturilor si apelor.
Iar alaturi de el, invaluindu-l ca un abur se afla stramosul sau, cel ca el-insusi, barbatul din primul sau vis.
Ii vorbea cu aceeasi voce soptita: Amot, priveste, Amot.
Privea Amot si inima i se infioara de bucurie, caci din farima de viata: oameni si vietuitoare ale uscatului, apelor si vazduhului, copaci si ierburi si flori ale cimpiilor, dealurilor, muntilor si apelor, acel tot ce mai ramasese dupa urgia Iadului care aproape ca pustiise Pamintul – puterea vietii razbise cu mare tarie si totul, toate si toti renascusera din cenusa si infloreau inzecit, insutit, inmiit si de sute si sute si sute de ori inmiit.
De atita fericire, Amot simtea lacrimi mari rostogolindu-i-se pe obrajii si rostea cu glas intretaiat de dragoste: Multumesc, multumesc Celui Prea Inalt si Sacru.
Iar stramosul sau duh ce il invaluia capata trup de lumina nemaivazut de alba si ridea blind:
Da. Da, Amot.
Iar Amot continua sa pluteasca.
Si, acolo, jos in valea larga si verde, pe malul riului atit de albastru serpuind domol printre dealurile acoperite cu meri si peri si pruni, cu vita de vie cit vezi cu ochii, acolo Amot recunoscu Kyria, tarimul tribului sau, cel al Preotilor Razboinici – Pastratorii Legendelor Lumii. Si, parca se topea de fericire, vazind casele din lemn de stejar, rinduite in semicercuri in jurul insulei din mijlocul riului, unde se inalta, din lemn si piatra, sageata uriasa tintind spre Ceruri, Templul Legendelor Lumii unde el, Amot, Mare Preot il slujea zilnic pe Cel Prea Inalt si Sacru.
Si, continua sa pluteasca deasupra asezarii tribului sau, inconjurata si aparata de codrul nesfirsit cu toti copacii sai, stejari, fagi si mesteceni si pini si brazi, copaci batrini ca vremea si de neinvins urcind pina sus pe coastele muntilor dinspre miazanoapte si pierzindu-se inspre cimpiile rasaritului. Codrul unde, de la Singer, tatal sau, invatase arta citirii urmelor de tot felul si a vinatorii. Dar, tot in adinc de codru des, mai invatase de la Preotii Razboinici si arta luptei cu spada, cu arcul si jungherul, cu toiagul si, mai ales, arta luptei cu miinile goale. Iarasi tot de la Preotii Pastratori ai Legendelor Lumii, Amot se re-aminti ascultind si rostindu-se in graiul copacilor, animalelor si pasarilor si pestilor; se re-cunoscu aflind cum sa iubeasca si sa respecte lumea codrului. Iara, despre toate aste taine ale Preotilor Razboinici Pastratori ai Legendelor lumii, Amot se revazu jurind pe viata sa a nu le dezvalui vreodata decit copilului sau si ucenicilor care aveau sa devina la rindul lor preoti, fie barbati, fie femei, dar cu mare, mare grija alesi dintre copiii tribului sa pastreze si sa lege peste vremuri marea si vredinca
invatatura ce le fusese incredintata de Cel Prea Inalt si Sacru, Insusi cindva, nimeni nu mai stia cind anume si anume cum, in urma cu mult, mult peste cinci sute de primaveri.
Caci, atunci, in acel inceput pierdut in negura timpului, tribul sau si preotii sai fusesera alesi a fi sfatuitorii lumii Pamintului.
Si toate triburile lumii li se inchinau cu mare respect si cu anume teama.
Astfel, primavara de primavara, cind primii ghiocei strapungeau semeti zapada, regii triburilor Pamintului se calatoreau ei insisi inspre Templul Legendelor Lumii, unde primeau invataturi si sfaturi atit de intelepte despre cum sa-si pastoreasca poparele in pace si bunastare, sau cum sa-si duca razboaiele drepte, ori cum sa nu porneasca razboaie nedrepte. Sau, nu o data cum sa-si intocmeasca legile si sa-si judece supusii; ori, cum sa cumpere si sa vinda, sa cladeasca noi asezari si asa mai departe.
Amot revazu cu ochii sufletului si ai inimii, al mintii si intregii sale fiinte – ca intr-o strafulgerare tot acest rastimp cit o viata de om si, acolo, in vis, amintirea tineretii sale il infiora prelung, prelung.
Daramite duhul de lumina, stramosul sau ii sopti din nou: Si, mai iata Amot….
Astfel, Amot o vazu pe Britis, fecioara cu plete castanii revarsate bogat pina la soldurile inguste; fecioara cu ochi migdalati si intunecati-aprinsi de focul dragostei pentru el; fecioara cu trup subtire si picioare cu genunchi mici, rotunzi si glezne de caprioara, alergind spre el, cu intredeschise buze de fraga si sini mereu necopti zvicnind sub bluza din pinza alba, subtire si chemindu-l cu clopotelul ei de copil rasfatat: Amot, Amot, hai, prinde-ma!
Iar in visul sau Amot simtea cum toata viata sa era acolo, in zina aceea, pe nume Britis.
Si Amot fierbinte dorea in visul sau sa coboare in poiana aceea si sa o stringa la pieptul sau pe Britis, sa o sarute si iarasi sa o sarute si sa nu faca nimic altceva, decit sa o saurte pe Britis.
Dar, stramosul sau, dintr-o data ii poruncea cu voce otelita: Amot, Amot, uite in spatele tau,
in dreapta ta, in stinga ta, in fata ta inalta capul si priveste, Amot!
Amot asculta porunca si ce zarea?
Amot se zguduia, caci in spatele sau, in drepata, in stinga sa si in fata sa, acolo un cerul de fiecare data parca se unea cu pamintul intr-o rotire continua, incingind Pamintul si lumea, Amot vedea o infatisare de spaima, o alcatuire din foc si fum si singe si negura si lumina de intuneric, o fiinta cu mii chipuri si mii de trupuri si mii brate si mii de picioare si mii de colti, si mii de gheare si mii de limbi inspicate si mii de ochi mii strafunduri intunecate si fara de sfirist si, din toata alcatuirea ei tisnind flacari grozave cind inspre el, cind inspre lumea desupra careia plutea.
Da, Amot ii vorbea raspicat stramosul sau, da, Amot, da, el este Cel fara de Chip si Trup,
Cel fara de Inima si Suflet, Cel fara de Lumina, da, este chiar el, Cel care poate fi oricine si in oricine, Printul Intunericului, Beliazar. Si, precum bine stii, iar el stie si mai bine, ceasul sau a sosit. Intunericul e pregatit sa supuna din nou Lumina. Fii pregatit, Amot!
Si, Amot se cutremura cumplit auzind urletul cu mii de glasuri, simtind in nari mirsoul de
mii si mii de ucideri, de mii si mii si mii de cadavre.
Apoi, se trezea brusc, lac de sudoare si voia sa strige dupa ajutor, insa nu avea glas, nu reusea decit sa horcaie, parca dintr-o data slobozit din gheara ce-l sufocase.
Al treilea vis a fost foarte scurt si foarte clar.
In vis i se infatisa Anmari. Tinea strins in minutele ei o cupa din argint vechi si incercuita cu rubine.
Anmari rostea doar atit: Iubesc.
Apoi, alaturi de copila, se vazu pe el insusi.
Inalta catre cer o spada cu lama lunga, fulgerind alb-albastrui, avind aparatoarea si capatul minerului intarite cu safire.
Amot rostea doar atit: Inchinare.
Pe urma, in stinga Anmariei statea drept, neclinit Regele Theophil.
In miini, in dreptul inimii tinea o carte invelita in piele neagra si zavorita cu noua peceti, fiecare pecete, un diamant cu noua fete.
Theopfil rostea doar atit: Multumesc.
Dupa aceea Amot se trezea si murmura pentru sine: iubesc si multumesc, dupa care isi pleca adinc fruntea.
================================================================================

leonard oprea
in hoc signo vinces

Leave a Reply

(insereaza codul din stanga)
Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro

X