În care Cori Tagis discută cu fiul său Jerry despre
prostituate şi boala bipolară.
Profesorul Româno-American Coriolan Tagis e în biroul său de la New York University School of Medicine. E un bărbat gras, cu păr puţin pe cap şi acela complet alb. Un coleg bate la uşă şi Tagis se repede să deschidă uşa. Cei doi bărbaţi stau puţin de vorbă apoi vizitatorul pleacă. Tagis se mişcă repede, obositor de repede. Nu şi-a însuşit niciodată–în ciuda celor aprope 50 de ani ani de viaţă americană–stilul acela rezervat, vag-condescendent (nihil admirari) şi blând-suspicios al universitarilor americani. Mulţi din cei cu care intră în contact la congrese şi pe la diverse întruniri profesionale deduc imediat că omul e imigrant–un imigrant etern, s-ar putea spune şi cu tristeţe dar şi cu admiraţie. Şi asta chiar înainte ca Tagis să deschidă gura, doar privindu-l cum se mişcă, studiindu-i acel body language care ne trădează pe toţi.
Când nu eşti înalt trebuie să compensezi prin a te te mişca cu stil, şi el nu-l are–sau stilul pe care-l are nu-l avantajează. Dacă n-ai stil în acest New York universitar, e o chestie mai periculoasă decât aceea de a nu publica suficient în revístele de specialitate. Tagis vorbeşte tare, aproape răstit, chiar dacă stai doar la un pas de el, iar accentul, ah, accentul romînesc, (tare, apăsat), îi subminează mesajul. Pronunţă cuvintele excesiv de clar şi la el adesea the, chiar şi după atâţia ani americani, se aude ză. N-a scăpat de accent şi probabil nu va scăpa niciodată. Se mişcă printre oameni agresiv, deşi nu-i agresiv cîtuşi de puţin, ba e chiar sfios, chiar şi-un adolescent l-ar putea cafti.
“N-are ştaif,” îl descrisese un doctor care lucrase cu el într-un laborator de cercetări de prin anii 80. “E impulsiv, ahtiat după glorie. A expus o femeie gravidă–cu propriul lui copil!–unui medicament insuficient experimentat. Când s-a născut copilul, îl cheamă Zico–ţin minte pentru că e un nume pe care nu l-am mai întâlnit niciodată—a dezvoltat nişte probleme.” Dacă traversează o încăpere cu lume care discută în pîlcuri, Tagis merge cu capul aplecat, încruntat, (“Beethoven, când a trecut pe lângă familia imperială, şi nu Goethe, curtenitorul şlefuit.”), părând că dă buzna mai degrabă decât că alunecă fluid şi armonios.
Acum e la telefon cu fiul său Jerry, care s-a repatriat în România, unde se ocupă de vreo câţiva ani de modernizarea unor clinici medicale. Tagis, mânios foc, tocmai i-a spus că Marusea, fosta lui soţie din anii tinereţii, vrea să-l defăimeze. “Îţi înţeleg frustrarea,” spune Jerry, “orice strop de noroi îţi reduce şansele la Preşedinţia Academiei. Apropo, cu ce te are la mână?“ Tagis ripostează vehement că nu-l are la mână cu nimic. El nu-şi aduce aminte să fi făcut nimic de care să-i fie ruşine. Jerry n-o cunoaşte pe Marusea, şi tot ce ştie de ea vine prin taică-su. Ştie că au fost împreună doar doi-trei ani după ce taică-su a terminat facultatea de medicină Carol Davila (Marusea a făcut Filología) şi că a fost o căsătorie scurtă, fără copii. Ulterior taică-su a cerut azil în America dar, spre stupoarea ei, Cori n-a chemat-o.Mai mult, a rugat-o să-l ierte că dă divorţ. Şi a dat.
În sine sa, lui Jerry nu poate decât să aplaude această întorsătură a destinului, pentru că imediat după aceea taică-su s-a recăsătorit la New York. Din căsătoria aceea au rezultat el şi frate-su, Alexandru. Tagis, care deşi e un om foarte inteligent şi “om de casă,” e teribil de gelos. Asta a fost cauza că s-a despărţit şi de această a doua soţie—o despărţire de altfel elegantă, fără ţigănii. Băieţii (deja adulţi la acea vreme), au luat totul cu mult mai uşor decât ar fi crezut soţii Tagis.
“De Zico mai ştii ceva?” întreabă Tagis.
“Din păcate nu. Lasă-mă să anjajez un detectiv particular.”
“Nu! Poate după alegeri.” Jerry promite că nu se va şti că Tagis e tatăl, că va lua totul pe numele lui, îşi caută fratele vitreg, şi gata.
“Nu şi nu. N-am chef să fiu şantajt şi pe latura aia. L-ai căutat pe Ciofi?”
“Verişorul ăsta e foarte mercurial, n-am dat de el. Drept e că nici n-am insistat, sunt prins cu atâtea proiecte. Abia găsesc timp să ies cu Ovidel o dată pe săptămână la un parc, sau la un spectacol. Am sunat-o pe mama lui Ceofi. Ştii, tată, mi-e mătuşă dar, sincer să fiu, nu prea am ce să vorbesc cu ea. Zău, e penibil. I-am trimis câteva sute de euros luna trecută ca să nu zică c-am uitat de ea.”
“Unde o fi Zico? Ce face? Cu cine s-o fi înhăitat de s-a dat aşa la fund? Văd că foloseşte cărţile de credit zilnic, ceea ce măcar înseamnă că e viu şi se mişcă liber.”
“Îl suspectez că frecventează prostituate,” spune Jerry cu reproş. Tagis tace diplomatic: cînd e în Bucureşti el însuşi se duce la Stela Omăt, escort lady. “Mi-e teamă pentru destinul acestui băiat,” continuă Jerry. “Nu-şi găseşte locul nici profesional, nici sentimental.”
“Nu că se duce la prostituate mă sperie, ci că ar putea avea un episod bipolar şi să facă naibii vreo tîmpenie cu urmări grave. Episodele astea pot veni din senin.”
“Ultima dată când l-am văzut era coerent şi relativ calm. Ne-am înţeles destul de bine. Spunea că vrea să se înscrie facultativ la nişte cursuri de Teologie. M-am mirat şi atunci a avut o izbucnire stridentă…în rest, ce să-ţi spun, a fost okay, s-a jucat cu Ovi…”
“N-a mâncat prea mult.” Jerry spune că nu-şi aminteşte să fi mâncat prea mult. “A mestecat încet? N-a vorbit cu gura plină?”
“N-a făcut nimic care să mă alarmeze. Dar n-are focus, ambiţie. De fapt, n-are nici-un plan de viitor, dacă poţi să înţelegi aşa ceva. Ultima chestie care i-a intrat în cap: să salveze lumea.”
“O, doamne,” murmură debusolat Tagis. “Şi nu spunea de ce anume vrea el să salveze lumea?”
“De lăcomie. A vorbit aproape tot timpul numai de ambiţie, ambiţia fiind ceva negativ la el. Spunea că lăcomia e păcatul capital.”
“Sper că i-ai spus că ambiţia e, de fapt, nevoia de mai mult, de mai bine, de a-i întrece pe alţii, ceea ce e foarte sănătos social. Aşa zisa lăcomie a stat de fapt la baza progresului umanităţii, în mare parte.”
“ I-am spus eu multe. Tot timpul sunt didactic cu el. Dar nu mă ascultă.”
“Secretul e să fii didactic fără să apari că eşti didactic.”
“Uşor de zis.”
“M-am gîndit să-l însărcinez pe Ciofi să se ocupe de el. Ciofi ăsta e foarte înţelept pentru anii lui, chiar tu ai observat. Cred că pe Ciofi l-ar asculta mai mult decât pe tine.”
“Deşţi eu sunt fratele lui mai mare. Frate vitreg, dar tot frate, nu?”
“Te suspectează că vrea să fii The Big Brother în viaţa lui. Dacă dai de Ciofi, pune-l să stea pe lîngă el şi să-l păzească de vreo prostie. Oferă-i, fără ştirea lu’ Zico!, un salariu lunar. Să se lipească pe lângă el, să-l oprească de la vreo trăznaie. Trebuie să-i suporte elucubraţiile cu stoicism.”
“Hm, un fel de Sancho Panza…Şi ce salariu să-i dau, mă rog?”
Jerry pune întrebarea din respect, dar şi din diplomaţie: banii cu care a venit la Bucureşti pentru afaceri, sunt în mare parte ai bătrînului.
“Cât vrei tu, nu asta-i problema. Problema e ca Zico să-l accepte.”
După ce termină conversaţia, Tagis se duce la fereastră şi se uită absent spre First Avenue. Aceiaşi scenă de mijloc de dimineaţă: grupuri răzleţe de studenţi, cîte un singuratec pe o bancă…Ici colo, cîte un cărucior de copil. Caută in departare cu privirea clădirea care găzduieşte The NYU Stern School of Business, şcoala unde Jerry făcuse studii de masterat cu ani în urmă, si care era destul de parte, pe linga Washington Square Park. Doamne, au trecut deja 20 de ani de atunci, meditează el. Gândul îl îndîrjeşte să fie şi mai eficient ca înainte. Dar cum? Dacă ar şti cum vrea Marusea să-l atace, ar stabili o strategie de apărare, dar nu ştie. Stere nu i-a spus decât că “Maru vrea să te atace urât. Dar să nu cumva să-i spui vreodată că ştii asta de la mine!” Pentru că nu mai vorbise cu Stere de cînd fugise din ţară, a fost uluit să-l audă. A fost încă şi mai uluit că după atâtea decenii, fostul lui rival îl sună ca s-o toarne pe Marusea, femeia care, zicea el, Cori i-a “furat-o şi după aia a părăsit-o.”
Ciudat. Chiar şi faptul că Stere a folosit la un moment dat diminutivul de alint “Maru,” i-a sunat cam ciudat, ăla era un mic secret ştiut numai de el şi de ea. Stere n-avea de unde să-l ştie decît din gura ei, iar Marusea era o femeie discretă, dacă nu chiar de-a dreptul ascunsă.
“Mulţumesc că m-ai prevenit,” i-a spus el lui Stere în timpul acelei conversaţii care avusese loc cu câteva zile în urmă.
“Am greutăţi financiare şi vreau să fac bine celor mai înstăriţi ca mine. Apropo, am vrut să mă îngrijesc de mormîntul tatălui tău, dar nu l-am găsit. Greu de crezut, dar asta e. De cîteva ori m-am dus acolo, dar nu mai…era! Administraţia cimitirului n-a vrut sa mă ajute, cică nu-s rudă de gradul întâi cu decedatul. ”
“Te voi răsplăti pentru gîndul de a te duce ca să îngrijeşti mormîntul. Dar să ne întoarcem la ale noastre, cu ce să mă dea Marusea în gît?”
“O să-ţi spun mai mult când vii la alegeri!,” spune Stere în şoaptă ca şi cum cineva inoportun s-ar fi apropiat de el. “Marusea mă poate auzi.”
Marusea lîngă el?! Dar Tagis n-avea timp să fie uluit. “Stai, nu închide! Dacă e să neutralizez atacul ei, trebuie să vin acum, nu la alegeri!”
“Vă repet, doamnă,” spune Stere cu o voce plictisită, de om deranjat. “Nu suntem interesaţi să facem abonamente. Vă rog să nu ne mai sunaţi!“
Clic. Tagis a rămas siderat cu receptorul în mînă. Stere locuia cu… Marusea?! De unde până unde, ea-l dispreţuise mereu! Tagis simţea că se sufocă. Trebuia să desluşească iţele astea absurde căt mai degrabă. Îi vine să fumeze, dar după câteva clipe striveşte încet, sadic, pachetul găsit pe fundul unui sertar de pe vremea când era fumător. Nu, n-o să se ia iar de fumat, a fost un chin până s-a lăsat. Aruncă la coş pachetul mototolit şi se duce din nou la geam. Se uită încruntat afară şi în clipă aceasta are ceva de insectă prinsă într-un spaţiu închis. Vede arcul de triumf. Acolo, cu 16 ani in urmă, tocmai când venea la interviul pentru ocuparea catedrei de Profesor de Psihiatrie, o femeie a intrat cu maşina într-un grup de studenţi, lăsând doi morţi în urma ei. Şoferiţa avea 74 de ani. Acum, realizează el cu o oarecare panică, el are vârsta ei. Cum, unde s-au dus anii? Trebuie să ia acum preşedenţía Academiei, e ultimul tren, ar fi cea mai mare realizare a vieţii lui! Pentru mulţi oameni la anii ăştia, probabiul că nimic nu mai contează. Dospesc “în sosul micilor păcate,” cum spunea poetul Ion Omescu. Sau se plîng de reumatism, de-un copil care-i jumuleşte de bani, deşi e adult în toată firea (cum e cazul lui Zico), de-o prostată mărită. Dar pentru oamenii ambiţioşi, cu cât înaintează în ani, cu atât vârsta devine o apăsare psihologică, nu numai fizică. Bilanţuri, bilanţuri…şi niciodată, oricit de multe ai fi realizat la viaţa lor, nu-s multumiţi. Ţine mai mult să fie preşedintele Academiei decât la tóate titlurile pe care le are. E deja membru la vreo două academii de ştiinţe, ei şi? El vrea acolo, la Bucuresti, să fie mare, pentru că acolo poate să fie mai de folos decât în America. Are contacte în mai toate centrele universitare internaţionale, e conectat cu cercuri de afaceri serioase, nenumărate centre de cercetări medicale. Ar putea canaliza zeci de milioane de dolari, cărţi, aparatură (nu învechită!) către ţara natală. Respiră adânc, cu indignare, la gândul că Marusea vrea să-i distrugă şansa asta unică.
Cuvintele lui Stere încă îi vibrează în auz:
“…vrea să te demaşte… s-o opreşti… nu poate fi cumpărată.” (Intradevăr, Tagis a aflat că după asasinarea bărbatului ei la Atena, Marusea a venit acasă cu peste un milion de euros.) “Lu’ coana mare nu-i închizi guriţa cu parale, dragă amice.”
Nu-i plăcuse tonul din vocea lui Stere.
“Trebuie să-i-închizi gura ca să poţi fi preşedinte.”
Era ceva dubios în vocea lui…cum adică, să-i inchida gura? Nu vroia sa fie partener cu el la nimic. Da, fusesesă colegi de cameră la cămin, dar apoi el se căsătorise cu Marusea şi se aştepta ca Stere să dispară. Dar el n-a dispărut. Mai mult, s-a lipit de ei, le-a intrat pe sub piele, dându-le cameră când n-aveau unde să se ducă, făcându-le tot felul de servicii…
Asta e! exclamă el. Stere are geniul de a ţi se face de folos.
Analizează situaţia pe toate feţele. Da, ar fi fost mai convenabil să-i dea o suma de bani lui Marusea ca să tacă, deşi nu ştia exact de ce ar trebui să facă asta pentru că nu-l avea cu nimic la mână. Avea bani, n-o puteai cumpăra. Dar, spre deosebire de ea, Stere n-avea! gîndeşte el. De-aia îl şi sunase, speră să fie plătit în Bucureşti. “…pensie mică, criză…”
Asta era bine. Când cineva vrea bani, lucrurile sunt limpezi. Şi totuşi parcă nici Stere nu pare că s-ar mulţumi numai cu bani!
Asta nu e bine.
E teribil de stresat. Îl înfurie această adversitate cu femeia pe care, de bine de rău, a iubit-o în tinereţe. Marusea îl plasează prin intenţia ei ostilă în poziţie de luptă şi el nu vrea să se lupte cu ea. În afară că i se pare inelegant, cine vrea să se lupte cu un elefant într-un magazin de porţelanuri? Se simte insultat că tocmai ea vrea să-l “ardă.” Ce dracu, e unul din cei mai cunoscuţi savanţi de origine română de pe mapamond. E expert în boala bi-polară. A fost preşedinte la două congrese de Psihiatrie, e autorul a zeci de lucrări…În 1999 Tribunalul Internaţional de la Haga l-a solicitat să facă parte din comisia medicală care urma să stabilească în ce măsură foştii comandanţi iugoslavi sunt capabili psihic să poată fi supuşi judecăţii. Şi acum, poftim, să fie dat “în gât!”
Telefonul îl re-aduce în prezent. Secretara departamentului îi transmite rugămintea unui student de a i se permite să schimbe practica de la un spital la altul. Da, desigur, spune el încântat, amintindu-şi că anul 4 urmează să intre în practică spitalicească. Asta înseamnă că n-are cine ştie ce de lucru la facultate pentru câteva săptămâni.
Fără să mai stea pe gânduri, scoate cartea de credit şi formează numărul unei agenţii aeriene ca să-şi ia bilet pentru Bucureşti. Cu ocazia asta poate că-l va găsi şi pe Zico…şi poate se va repezi şi pe la cimitr să vadă ce bazaconie mai e şi asta că nu se găseşte mormîntul. Şi…zîmbeşte el unei amintiri, îşi va găsi neapărat timp s-o vadă şi pe Stela Omăt. Se va duce la ea seara târziu, şi va merge cu capul aplecat, cu gulerul raglanului ridicat ca nu cumva cineva să-l recunoască.
