vetiver

Putem spune că despre nici un alt popor din Europa nu s-au emis atâtea teorii referitoare la origine, etnogeneză ca despre Armâni/Makedonarmâni. Teorii care, de cele mai multe ori, sunt atât de contradictorii incât se poate uşor trage concluzia că au fost emise, de cele mai multe ori, numai la comenzi politice. Pentru Greci, strămoşii Armânilor /Makedonarmânilor sunt Greci care şi-au abandonat limba greacă sub presiunea ocupanţilor Romani, deci sunt “Greci latinofoni”. Pentru Români, din cauza asemănărilor de limbă, Armânii /Makedonarmânii sunt consideraţi “Români de la Sud de Dunăre”, coborâţi din Nord, din vechea Dacia romanizată, ignorându-se faptul că Macedonia a fost romanizată cu 250 de ani inaintea Daciei (actuala România)!
Incă de la 1774, invăţatul german Johan Thunmann in “Recherches sur les peuples europeens de l’Est » trăgea concluzia că Armânii /Makedonarmânii sunt descendenţii Tracilor romanizaţi in epoca administrării Macedoniei de către Imperiul Roman.
Teoriile recente, obiective şi ştiinţifice ii consideră pe Armâni /Makedonarmâni ca fiind continuatorii populaţiilor romanizate de către cuceritorii romani: macedoneni, greci, traci, iliri.
La 148 i.H., Regatul Macedonia a fost ocupat de Romani şi a devenit “Provincia Macedonia”.  După lupta de la Pharsala (48 i.H.) când Cesar l-a invins pe Pompei, o parte importantă a luptătorilor romani de partea lui Pompei şi-au găsit refugiul in munţii Macedoniei. Armânii/Makedonarmânii sunt, desigur, cei mai apropiaţi de Macedonia antică – habitatul lor dintotdeauna. Venirea Slavilor in sec.al 6-lea, a schimbat geografia politică şi lingvistică a Macedoniei şi a Balcanilor. Disoluţia Imperiului Otoman, la care Armânii /Makedonarmânii şi-au adus o contribuţie importantă,    impărţirea Macedoniei la 1913  şi, mai ales, crearea noilor state naţionale balcanice , au schimbat in totalitate viitorul Armânilor /Macedonarmânilor şi a limbii lor. După Tratatul de la Bucureşti, de la 10 August 1913, Grecia a obţinut 50% din Macedonia (Macedonia Egeeană), pe baza numărului de locuitori Armâni /Makedonarmâni din această regiune, 40% Serbia (Vardar Macedonia) si 10% Bulgaria (Pirin Macedonia). După cel de-al doilea Razboi Mondial, Vardar Macedonia devine una din cele 6 republici ale Iugoslaviei (Republica Socialista Macedonia) şi, o dată cu aceasta, chestiunea macedoneană a devenit iaraşi sursă de tensiune intre Bulgaria, Grecia şi actuala Republică Macedonia (Formerly Yugoslave Republic of Macedonia).  Impărţirea Macedoniei a avut efecte dezastruoase numai asupra Armânilor /Makedonarmânilor care s-au văzut impărtiţi intre 4 state naţionale, intre care existau de secole grave conflicte etnice, ce incă mocneau.

Armânii isi spun dintotdeauna “armân/armânji” (cu varianta farseroţilor “rămânji”) Este etnonimul lor, insă străinii i-au identificat sub alte nume: vlahi, cuţo-vlahi, elino-vlahi, ţinţari, ciobani, macedoneni, makedoni, aromâni etc. Termenul “Aromân” a fost impus abia spre sfârşitul sec.al XIX de către lingvistica românească, odată cu inceperea propagandei românesti printre armânii din Balcan. Este un termen stiintific care dorea să facă vizibilă asemănarea dintre “român” si “aromân”, ignorandu-se faptul că etnonimul “armân” are o vechime milenară, pe cand “român” ca etnonim apare abia odată cu formarea regatului România. Termenul “aromân” pe care il considerăm politizant a fost preluat de lingvistii străini in formele fr.aroumain; engl.aromanian. Singurul lingvist care a făcut o traducere corectă a etnonimului “armân”, in limba germană, a fost Gustaw Weigand, in monumentala sa carte “Die Aromunen oder Mazedo-Romanen”(1895). Weigand aduce in linguistica germană termenul “Aromunen”. Daca ar fi tradus termenul “aromân” ar fi fost in germană “Arumänen”, pentru că germanii ii numesc pe români – “Rumänen”. Mai dorim să precizăm că un termen foarte folosit de multi lingvişti români sau străini este “macedo/mazedo” – desigur cu referire la spatiul etnogenezei armânilor: Macedonia antică. Astfel, prima gramatică armâneasca a lui M.Boiagi (Viena, 1913) avea titlul in germană “Romanische oder Macedonowlachische Sprachlehre” (in greacâ “Gramatiki Romaniki /Makedonovlahiki”).  Monografia lui G.Weigand “Die Aromunen” (1895) avea ca subtitlu “Über das Volk der sogennanten MAKEDO-ROMANEN oder Tsintsaren”. In 1942 Th.Capidan publica „Macedoromânii“; Tache Papahagi si-a subintitulat monumentalul dictionar “Dictionnaire Aroumain (Macédo-roumain), Matilda Caragiu-Marioteanu publică la 1997 “Dictionar Aromân (Macedo-Vlah)” . In lingvistica germană se foloseste si termenul “Mazedo-romanen”. Incepând cu anul 1987 prof.Vasile Barba a numit revista “Zborlu a Nostru” din Freiburg, in germană “Mazedo-romanische kulturelle Zeitschrift”. Se doreste astăzi, printre multi armâni, recuperarea acestui termen stiintific care sa fie utilizat ca termen international unic de identificare:ex.”Makedonarmân” (fr., engl.”Macedonarmân”, germ. ”Mazedoromanen”). Acest termen se doreste   a fi utilizat numai in documentele internationale, pentru identificarea armânilor – cunoscuti sub atâtea nume care produc o mare confuzie.

Despre limba Armână si statutul ei s-au emis tot atâtea teorii ca si despre poporul Armân /Makedonarmân. Nici unei alte limbi latine europene nu i s-a contestat mai mult dreptul la legimitate, la existenţă ca Armânei: Românii o consideră un “dialect “ al limbii române, uitându-se că  a apărut in Balcani cu 250 de ani inaintea latinei din Dacia (actuala România), Grecii o consideră o limbă “de casă”, fără tradiţie scrisă, desconsiderând voit, tradiţia scrisă in armână, de peste 200 de ani. Nu ne angajăm acum in dispute, insă dorim să oferim teoria stiintifică care este astăzi cea mai larg acceptată.
La inceputul secolului XXI sunt 4 limbi latine balcanice: ARMANA /MACEDONARMÂNA (in Sudul Balcanilor), MEGLENA (zona Gevgelia, de la graniţa Greciei cu FYROM), ISTROROMANA (Croaţia şi Peninsula Istria. Această  limba a dispărut pe la 1850. Azi mai sunt foarte putini vorbitori) şi ROMÂNA (varianta istorică a DACOROMÂNEI, din Dacia istorică, actualmente România). Aceste limbi latine balcanice formează Romanitatea  orientală asa cum in Europa de Vest, Italiana, Spaniola, Franceza, Portugheza, Catalana si alte limbi mai mici formeaza Romanitatea occidentală.
Urmărim cu interes dar şi cu oarecare îngrijorare, luările de poziţie din ultima vreme din România privind o controversată problemă, legată de identitatea comunităţii etnice şi lingvistice a Armânilor sau a « Aromânilor », cum erau cunoscuţi  până de curând în România, comunitate atipică şi puţin cunoscută. Ni se pare de mare importanţă abordarea chestiunii Armânilor fără complexe şi fără tabu-uri.
Întâi de toate, avem convingerea că nu prea mulţi români cunosc subiectul. Nu este în nici un caz o vină. Este o lipsă care se trage din modul simplificat în care este percepută această chestiune de cei care vor să o utilizeze “politic”. Deşi este o sarcină extrem de complexă, ne vom permite să prezentăm câteva aspecte care fie nu sunt cunoscute, fie sunt ignorate. Ni se spune că armânii fac parte din “romanitatea” orientală. Foarte adevărat ! Trebuie totuşi să fim oneşti şi să recunoaştem că românii nu i-au descoperit decât după 1848, când Nicolae Bălcescu face în acelaşi timp şi o reflecţie politică « acest neam care ar putea odată să ne fie de folos ».  Până atunci şi mult după, erau cunoscuţi ca « greci » având ca principal ă ocupaţie comerţul (cei care ieşeau din spaţiul în care se aflau dintodeauna) sau creşterea oilor (cei care practicau transhumanţa în munţii din nordul Greciei). Fără îndoială, Tudor Vladimirescu a ratat această descoperire în 1821, când participase alături de armâni şi greci, în cadrul mişcării ETERIA, la mişcarea de eliberare din Balcani. Sau poate nu a reuşit să o facă cunoscută, pentru că este asasinat, în urma unui complot la care a participat un armân, Iordache Olimpiotul, fiind considerat un trădător al idealurilor revoluţiei. Printre alţii, Rigas Fereu, un alt aromân, rămas în conştiinţa armânilor ca şi a grecilor, ca poetul revoluţiei, preconiza înfiinţarea în Balcani a unei federaţii de tip helvetic, în care toate naţiunile să aibe aceleaşi drepturi.
Ni se spune că România s-a implicat în deschiderea şcolilor româneşti în Balcani. Un pic mai multe detalii care ar putea să ne ajute la descoperirea adevărului. Prima şcoală apare în 1863 şi se preda în armână. Nu trecuseră decât patru ani de la Unire şi ideea de România era încă în faza de concept. Fără sprijinul hotărât al lui Napoleon III şi al Francmasoneriei, care visa la reconstituirea “Romaniei” (nu României !), este foarte probabil că spaţiul nostru “mioritic” ar fi fost “via Egnatia” în variantă slavă, adică drumul ruşilor către Constantinopol, un vis ceva mai nou şi care, din fericire, nu s-a împlinit. Personal, înclinăm să credem că şi şcolile “româneşti” din Balcani făceau parte din acelaşi plan de reconstituire a “Romaniei” şi nu este exclus ca spaţiul sud dunărean să fi fost inclus încă din perioada când Pouqueville, ambasador al  lui Napoleon I pe lângă Poartă, îi descoperă pe armâni înaintea lui Bălcescu. Desigur că legat de subiectul şcolilor româneşti din Balcani trebuie să amintim părerea câtorva din oamenii de ştiinţă cunoscători ai problemei, atât din afara României cât şi din interiorul ei. In ordine cronologică este vorba de legatul plenipotenţial al Italiei (1891-1913) pe lângă Poarta Otomană, care spunea într-un raport secret trimis la Roma că adevărata cauză a implicării României în funcţionarea şcolilor româneşti în Macedonia părea un beneficiu teritorial pe care-l spera odată cu dezintegrarea Imperiului Otoman. Aceiaşi idee, dar formulată altfel, o afirmă generalul român Dabija puţin înainte de izbucnirea războaielor balcanice de la 1912 şi 1913. Critici cu privire la maniera în care s-a realizat politica României în Macedonia sau pe plan mai larg în Balcani, au exprimat C. Constante, S. Tovaru, S. Mehedinţi. In aceiaşi perioadă, T. Capidan, unul dintre cei mai cunoscuţi susţinători ai politicii culturale a României în Balcani, recunoaşte  indirect această eroare, atunci când afirmă că în timpul lui D. Bolintineanu, Armânii nu erau divizaţi între naţionalişti (filoromâni) şi grecomani iar limba greacă utilizată în şcoli nu era decât un mijloc de propagare a culturii, fără să fie şi mijloc de deznaţionalizare. In epoca modernă un foarte bun cunoscător al Armânilor, M. D. Peyfuss afirmă că şcoala (românească) le-a întins Aromânilor o cursă în  numele unui românism echivoc.
Dacă proiectul “Romaniei” capătă consistenţă şi se întrupează în România, care devine “Mare” în 1919 şi asta tot cu ajutorul francezilor (Clémenceau), şcolile româneşti din Balcani, nu au putut să schimbe mare lucru din configuraţia politică a zonei. Sau, mai precis spus, nu a putut să o schimbe în favoarea României. După 50 de ani de şcoli româneşti, în care reuşiseră să influenţeze un procent relativ restrâns din populaţia latinofonă, România, în calitate de arbitru în urma celui de-al doilea război balcanic (1913), capătă două judeţe în nord estul Bulgariei (Cadrilaterul), ca recompensă pentru împărţirea Macedoniei, în timp ce Murnu şi Batzaria umblau la Paris şi Londra, pentru a crea un Stat Armâno- Albanez. Si asta datorită iscusinţei ministrului de externe român Take Ionescu, el însuşi armân după mamă. Deşi planul prevedea strămutarea celor care căpătaseră conştiinţă românească în Cadrilater, locuit în majoritate de bulgari şi de turci, primul război mondial întârzie realizarea acestui obiectiv. Bâlbâielile repetate ale guvernanţilor români, care confruntaţi cu reacţiile violente ale celor care nu acceptau imixtiunea română în zonă, îi abandonează în mai multe rânduri pe cei care păreau câştigaţi de cauza românismului, face ca primul val de armâni strămutaţi să apară în 1925. După estimări destul de corecte, până în 1933, când migraţia de armâni este oprită, s-au înregistrat ceva mai puţin de 7000 de familii, sau între 30 şi 40.000 de persoane care au emigrat în Cadrilater. Aceşti armâni precum şi descendenţii lor constituie în esenţă, majoritatea armânilor din România de astăzi.
Ni se spune că Armânii constituie ramura sudică a romanităţii orientale şi printr-o mică eroare ortografică, greu de localizat din punct de vedere istoric, devin şi ramură sud-dunăreană a « românităţii ». Obstinaţia cu care se încearcă convingerea subiecţilor Armâni din România de această teorie, dovedeşte falsitatea ei. Argumentele care ar putea restabili adevărul nu pot fi discutate decât dacă există bună credinţă şi simţul măsurii. Din păcate, în ultimii 20 ani, nu am constatat nici un fel de disponibilitate, în abordarea acestei probleme, din partea celor care şi-au  arogat dreptul de a hătărî pentru armâni, în totalitatea lor. Academia Română organizează sesiuni despre identitatea armânilor, emite « decrete » ştiinţifice după care armânii par a fi obligati să-si asume o identitate care, pentru ei, este alta decât cea pe care o au si o simt din vremuri ancestrale. Se aduc argumente stiintifice, citându-se din mari lingvisti si istorici români sau străini, ignorându-se faptul ca identitatea unui popor nu poate fi “creată », “dirijată” chiar si cu cele mai imbatabile argumente stiintifice, pentru simplul fapt că identitatea este un element de autodefinire. Acest drept la autodefinire stă la baza drepturilor omului si a tuturor documenteleor europene si internationale care se referă la drepturile omului, la protejarea limbilor minoritare, regionale, mai putin raspândite.
O mare parte din mass-media românească duce, in ultima vreme,  o furibundă campanie contra actiunii de recuparare a identitătii aparte a unui mare număr de Armâni din România, reprezentati de cea mai numeroasa organizatie « FARA Armânească »(Comunitatea Armânilor din România).  Sunt atacati reprezentantii acestei organizatii, recunoscută legal in România ca ONG, sunt inventate “trădări” si “interese meschine” ale acestora, creindu-se astfel o atmosferă tensionată intre două etnii care nu doresc decât convietuire armonioasă, pentru dezvoltarea unei democratii de tip european in România. Se ignoră cu intentie părerile altor lingvisti si istorici români si străini care si-au exprimat alte păreri in legătură cu limba, identitatea armânilor. De aceea vom mentiona câteva asemenea păreri, extrase din lucrări importante, semnate de autori recunoscuti international:
Matilda Caragiu-Mariotseanu in articolul “Aromânii in mileniul III”, România Literară, nr.32, 15-21 August 2001, scria: “Aromânii sunt un exemplu tipic de etnie a căror identitate se demonstrează de la sine şi se susţine prin limba lor maternă, aromâna, pe care o vorbesc de 2000 de ani.” In “Dodecalog” academiciana spune: “Aromâna este limba maternă a aromânilor, care le conferă conştiinta lor etnolingvistică.” Sau “Aromânii (macedo-vlahii) trebuie să aibă un singur scop: să-şi cultive limba maternă şi tradiţiile lor”

Cicerone Poghirc, somitate de necontestat in domeniul romanisticii şi a indoeuropenisticii a adus o contribuţie esenţială referitoare la limba armânâ, in două articole fundamentale: “Latin Balcanique” şi “Romanizarea lingvistică şi culturală in Balcani” (vol.Aromânii, istorie, limbă, destin, Ed.Fundaţiei Culturale Române, Buc., 1996). Dăm câteva citate revelatoare:
“Faptele citate mai sus, sunt după părerea noastră, suficiente pentru a demonstra prezenţa aromânilor in regiunea lor actuală, in mod constant şi neintrerupt, din Antichitate şi până in zilele noastre.”

“Dacă există o pretinsă “identitate” a dacoromâei cu aromâna, ea nu poate fi decât aceea a originii lor: latina balcanică.(…) În realitate, între aromână si dacoromână este departe de a fi vorba de identitate, ci doar de concordanţe structurale şi materiale importante.”

“(…) nu trebuie să uităm că aria macedoneană a fost romanizată cu mai mult de două secole înaintea Daciei (148 i.Hr.)”

“Să examinăm mai de aproape pretinsa “identitate” a aromânei cu dacoromâna: celor 20 de foneme din dacoromână le corespund 30 in aromână, dintre care două imprumutate din greacă.(…)”
“In lexic, diferentele sunt şi mai mari. In fondul latin, printre  cele 1628 cuvinte moştenite in aromână mai mult de o sută nu există in dacoromână, care insă posedă vreo 400 de cuvinte latine absente in aromână. Printre cuvintele aromâne moştenite din latină dar absente in dacoromână, există unele care dovedesc originea meridională a aromânei.” (…)
Cât priveşte cuvintele de substrat, moştenite din limbile preromane, din cele circa 120 ale dacoromânei, o bună parte lipsesc in aromânâ. Cele 350 de cuvinte imprumutate de aromână din albaneză sunt, bineinţeles, absente in dacoromână.” (…) Pentru originea meridională a aromânei este foarte semnificativă situaţia cuvintelor greceşti: 2534 dintr-un total de 9236 din Dicţionarul lui Papahagi.” (…)

“Caracterul latin al limbii aromâne in gramatica sa, precum şi in vocabularul său de bază, nu poate fi contestat ştiinţific, după cum nu pot fi contestate nici amploarea şi vechimea influenţei greceşti, care se explică prin bilingvismul greco-latin, de foarte veche dată in regiune.”

“Ataşamentul vlahilor la civilizaţia şi limba greacă, la această minunată ţară, Grecia, unde de două milenii îşi înmormântează strămoşii, este egal cu dorinţa lor şi dreptul lor natural de a-şi păstra limba maternă şi tradiţiile lor, ceea ce nu-i împiedică deloc să fie buni cetăţeni greci, cunoscători ai limbii şi culturii greceşti.”

Să amintim şi părerea unui renumit romanist german, Hans-Martin Gauger, profesor la Universitatea din Freiburg:
“ Pentru mine Armâna, o limbă clar separată de Română, face parte din marea diversitate însă şi unitate a Romanităţii”.

Dr.Mariana Bara, o tânără lingvistă a publicat una dintre cele mai interesante cărţi din ultima vreme, referitoare la armânâ – Limba armânească – Cartea Universitară, Bucuresti, 2007. Cartea rediscută “modelul tradiţional, vechi de mai bine de 150 de ani, construit in cultura română in epoca dominată de ideologia naţionalistă, pentru a descrie armâna, identitatea, cultura şi istoria armânilor” Bazată pe argumente imbatabile cartea Marianei Bara este prima incercare de a discuta aceasta temă atât de controversată, dincolo de dogme, de comandă politică. Poate de aceea nu s-a scris nimic despre această carte: nici laudativ, nici critic. “Mai multe intrebări in mod repetat formulate la intruniri ale asociaţiilor culturale armâneşti din Balcani şi din România după 1990 au generat aceasta carte, semn că a treia renaştere culturală a armânilor este marcată de căutarea identităţii şi a drumului pentru viitor” scrie Mariana Bara in “Argument”. Adaugă mai departe: “Probleme pentru care modelul tradiţional nu are răspuns, pentru că le ocoleşte, sunt cuprinse in intrebări aparent simple:
- Când şi unde incepe istoria armânilor şi limbii lor?
-  De ce este ea prezentată atât de lacunar in spaţiul cultural românesc?
-  De ce şi cum a apărut teoria că armânii ar fi “ramura sudică a poporului    român”?
-  De ce romanitatea balcanică este estompată in favoarea românismului?
-  De ce pare pierdută această romanitate şi şterse inceputurile ei?
- De ce a fost nevoie să fie creat conceptul de română primitivă – alt nume pentru latina balcanică? Această creaţie ipotetică are vreun rol? Atunci, de ce numai româna ar avea o astfel de etapă şi de ce nu este nevoie de “italiana primitivă”, “franceza primitivă” sau “spaniola primitivă” pentru a explica inceputurile celorlalte limbi romanice?”
La toate aceste intrebări, Dr.Mariana Bara dă şi răspunsuri argumentate ştiintific, bazate pe o bună cunoaştere a limbii armâne, limba ei maternă si a celorlalte limbi romanice. Desigur, răspunsurile sunt incomode pentru acei lingvişti care sunt incă sclavi ai unei ideologii lingvistice bazate pe ideologia politică naţională şi chiar naţionalistă. De aceea au preferat sa tacă şi să nu-şi spună nici o părere despre această carte care deschide o nouă viziune, modernă, dincolo de prejudecăţi şi interese politice, academice… O carte care invită, in cele din urmă, la un dialog.
“Am mai putea deschide un alt capitol, despre dogmă şi ştiinţă in cercetarea din spatiul cultural românesc cu privire la armâni. Dogmele ştiinţifice există in multe domenii şi impiedică publicarea in reviste de specialitate a unor texte ca cel de faţă, care tratează un subiect supus controversei” spune Mariana Bara. Referitor la obsedanta frazâ “Aromâna dialect al limbii române”, M.Bara scrie: ”Aici este punctul sensibil al cercetărilor asupra acestei limbi, tradiţional, deşi impropriu, definită ca dialect al limbii române. Această definire este o dogmă in lingvistica românească, iar in cele mai nuanţate descrieri apare concepţia asupra armânei ca dialect al unei limbi care nu era intrutotul unitară, in fapt, latina balcanică, convenţional numită străromână sau protoromână.” Un element deosebit de important pentru definirea limbii armâne este romanizarea Macedoniei. Există o excludere programatică a romanizării Macedoniei la aproape toţi lingviştii români. Nu este o excludere intâmplătoare dacă ne gândim că Macedonia a fost romanizată cu aproape 250 de ani inaintea Daciei si numai ignorarea acestui fapt a facut posibilă aparitia teoriei conform căreia armâna este dialect al limbii române! Cu ce argumente se poate sustine acestă  teorie dacă  luăm in considerare faptul istoric că  limba latina din Macedonia a apărut cu aproape trei secole inaintea  celei din Dacia?!   Cicerone Poghirc este singurul om de stiintă  care ajunge la concluzia că limba vorbită de autohtoni in Macedonia romanizată, are o altă limbă de substrat decât româna, şi anume traca. A considera Armâna ca dialect al limbii române, inseamnă a contesta, a ignora bogata literatură scrisă in această limbă, de peste 200 de ani! Limba armâna a avut o gramatica modernă incă de la 1813, in timp ce toate gramaticile limbilor balcanice au apărut mai tarziu, chiar si Gramatica lui Heliade Rădulescu! Inseamnă a desconsidera bogata si valoroasa literatură modernă care se scrie astăzi in toate tările in care armânii trăiesc. Ca exemplu, precizămu ampla antologie bilingvă (Armâna/makedonarmâna-franceză), editată de subsemnata la editura micRomania din Brüxelles. Este o dovadă evidentă a existentei unei limbi care are toate datele unei limbi moderne in care pot fi exprimate toate framântările poetului modern. Nu intâmplător limba armâna este mentionată in Harta europeană a limbilor minoritare si a fost practic recunoscută de Consiliul Europei, prin Recomandarea 1333/1997 aprobată de Adunarea Parlamentară. Este cea de-a doua recunoastere internatională, după Iradeaua de la 1905, când in Imperiul Otoman armânii au fost recunoscuti ca “millet” (popor).
De la discuţia lingvistică, filologică, trecem la o abordare politică a problematicii armâneshti. În abordarea chestiunii armâne de pe poziţie românească, ni se spune că ideea de a se considera minoritate naţională, ar falsifica istoria şi că ar anula opera multor armâni care s-au considerat români. Înainte de toate facem din nou observaţia că, din punct de vedere istoric, armânii sunt consideraţi “români” doar de o parte din români, de o şi mai mică parte de armâni şi asta numai de un secol şi jumătate. În al doilea rând, atunci când ni se vorbeşte de intelectuali sau personalităţi armâne ale căror opera ar fi negate, se uită de alte numeroase personalităţi sau intelectuali armâni care s-au afirmat în spaţiul balcanic de secole, şi care, deşi au luptat pentru cauza greacă, albaneză, sârbă sau bulgară, au avut aceeaşi conştiinţă a aparteneţei lor etnice.
Ar fi o mare eroare ca ideile exprimate mai sus să fie considerate anti-româneşti. Încercarea de a culpabiliza, însă, o parte, mai mică sau mai mare – n-are nici un fel de importanţă – a armânilor care doresc să-şi păstreze identitatea, ar putea avea consecinţe absolut imprevizibile pentru România. Vom încerca să găsim în cele ce urmează ce anume considerăm că se greşeşte în abordarea acestei chestiuni şi care ar putea fi consecinţele de care vorbeam mai sus.

În România, luând în considerare o dinamică demografică adaptată cazului nostru, ar putea trăi astăzi între 100 şi 150.000 de armâni. Din cifrele, dificil de verificat, dar rezonabile, prezentate de diverse surse, putem estima că în Balcani trăiesc între 1 milion şi jumătate şi 3 milioane de armâni. Putem aprecia deci că în România trăiesc între 5 şi 10 % din numărul lor total, în ipoteza cea mai optimistă. Deşi despărţiţi de peste 90 de ani, în cadrul statelor naţionale apărute în secolul 19 şi la începutul secolului 20 şi practic fără contact timp de 60 de ani, armânii constituie exemplul cel mai surprinzător de unitate lingvistică. A extrapola această concluzie şi la ramura nord dunăreană a romanităţii, ni se pare o exagerare fără acoperire. Câteva exemple de popoare europene ar trebui să ne tempereze acest entuziasm gratuit. Bulgarii şi macedonenii slavi vorbesc două limbi extrem de apropiate. Se consideră totuşi două popoare diferite. Spaniolii, catalanii, portughezii vorbesc limbi foarte apropiate, având aceaşi rădăcină. Admitem cu toţii existenţa a trei limbi. Valonii din Belgia şi elveţienii francofoni vorbesc limba franceză, dar nimeni n-ar îndrăzni să le spună “francezi”. Danezii, suedezii şi norvegienii vorbesc aşa zisele limbi scandinave, care prezintă asemănări cu mult mai evidente decât româna şi aromâna. Ïn cazul slavilor avem aproape tot atâtea exemple ca şi cele de mai sus. Nu mai pomenim de atâtea popoare vorbitoare de limbă franceză, de limbă engleză, de limbă spaniolă etc. O concluzie s-ar impune de la sine: am putea considera pe armâni ca “vorbitori de limbă română” şi asta cu condiţia ca şi ei să accepte această catalogare.  Reflectă ea însă o realitate? Ca nişte cunoscători al celor două limbi şi dintr-o perspectivă europeană, afirmăm  fără nici o ezitare: NU!
Pentru toţi cei care vor sări în sus şi ne vor acuza că suntem trădători şi că am uitat ce a făcut România pentru armâni, vrem să-i asigurăm de ataşamentul nostru faţă de România şi faţă de români. Si suntem convinşi că aceleaşi sentimente nutresc şi ceilalţi consângeni ai noştri din România. Ai obliga însă să-şi uite rădăcinile şi să le spele memoria ca unor handicapaţi, este inacceptabil şi lipsit de fair-play.
Nimeni dintre armânii din România nu doreşte să se despartă de români. Ei nu cer decât să-şi păstreze limba şi obiceiurile. Le-au moştenit din vremuri ancestrale şi nu vor să le piardă. Ai culpabiliza pentru o astfel de “ vină “, dovedeşte o lipsă totală de înţelegere. Ai amesteca, însă, printre “românii de pretutindeni” sau “românii din diasporă” este iarăşi o gravă eroare. Si aceasta pentru că ideea nu este acceptată de majoritatea armânilor din România şi cu atât mai puţin de armânii din ţările din Balcani. Legat de modalitatea în care se poate realiza prezervarea limbii şi obiceiurilor armânilor, este desigur de discutat. Hotărârea de a se considera “minoritate naţională” a fost luată după ce timp de 15 ani li s-a refuzat orice dialog în chestiunile care îi priveau. Situaţia nu s-a schimbat cu nimic faţă de perioada şcolilor româneşti, când copiilor armâni li se interzicea vorbirea în “graiul” armân, pentru a-l uita mai rapid şi când în memoria lor nu trebuia să pătrundă decât istoria României şi a românilor de la nord de Dunăre.
Iată de ce îndrăznim să spunem că abordarea subiectului “armân” se face cu ipocrizie şi că aşa-zisa “toleranţă” a poporului român (exprimată prin unii dintre reprezentanţii lui) nu este decât vorbă goală. Intenţia noastră nu este de a crea o polemică sterilă. Subiectul este prea serios pentru a ne permite o astfel de abordare. Ceea ce dorim însă să subliniem este că dinamica creată actualmente în România nu mai poate fi oprită. Cei care doresc să-şi conserve identitatea sunt din ce în ce mai mulţi şi constrângerile care funcţionau în vremea regimului comunist nu mai pot fi utilizate. Intimidările şi stratagemele de diversiune la care sunt supuşi aceşti reprezentanţi ai celor două culturi care stau la baza civilizaţiei europene, greacă şi latină, nu vor avea efectele sconate pentru simplul fapt ca recuperarea identitatii etnice si lingvistice se face in cadrul normelor europene si internationale. România are datoria morală de a trece de la o atitudine declarativă şi ipocrită vizavi de Armâni, atunci când îi consideră ca “Români de peste hotare”, la o recunoaştere fără complexe a identităţii lor. Dar nu prin obligarea armânilor de a-şi uita şi nega rădăcinile, ci tocmai prin recunoaşterea lor aşa cum ei înşişi se simt: armâni. Este necesară recunoaşterea fără complexe a erorilor trecutului. Această schimbare ar putea antrena şi celelalte state din Balcani şi mai ales Grecia, a doua naţiune care-şi revendică paternitatea asupra armânilor, să facă la fel şi să “elibereze” în fine acest popor care a dat atât de mult tuturor naţiunilor din Balcani. Cât despre armâni, ei s-ar putea reconcilia între ei şi ar putea să-şi prezerve limba şi obiceiurile fără să fie acuzaţi că îi trădează pe albanezi, bulgari, greci, macedo-slavi sau români şi să îşi afirme, aşa cum au făcut-a şi până acum, vocaţia lor europeană.
Este oare capabilă România să facă acest gest, aşa cum a făcut Franţa după ce visase să înfiinţeze o a doua Franţă în Estul Europei, la Congresul de la Paris din 1856 ? Rămâne de văzut. Oricum, ar fi singura ipostază în care românii ar fi priviţi de armânii de peste tot, ca adevăraţi fraţi întru “romanitate”, punându-se capăt acestei dramatice situaţii cu rădăcini nu doar “ortografice”.  Trebuie spus, insă, fără rezerve, că România, desi a fost una dintre initiatoarele si semnatarele Recomandarii 1333/1997 a Consilului Europei, nu numai ca nu a pus-o in aplicare, insa au aparut si voci care au contestat-o in presa, au considerat-o ca un amestec in treburile interne ale României! Intrarea României în Comunitatea Europeană o angajează incă mai mult în respectarea normelor şi recomandărilor acesteia.  Desigur că ne referim la noua perspectivă în care problema minorităţilor (naţionale, etnice, culturale) este însuşită şi de România.
România ar trebui să-şi asume astăzi deschis deciziile politice eronate, comise începând cu jumătatea secolului al 19-lea, când a inceput miscarea propagandistică printre armânii din Balcani. Nereuşita imixtiunii politice a României in Balcani o constată Anastase Hâciu, care scria in volumul său monumental “Aromânii. Comert, industrie, arte, expansiune, civilizatie” (1936, premiată cu “Marele Premiu Năsturel” al Academiei Române) ”Prin mişcarea nouă începută în 1864, dacă pierderile Aromânilor  în sânge, în averi şi în linişte au fost considerabile, România – pe care atâtea consideraţiuni morale şi materiale o obligau la aceasta – avea de realizat numai câştiguri: diplomatice, economice, culturale. Preponderenţa şi pretenţiunile ei in Balcani îşi găseau un temei concret şi moral numai prin aceastâ expansiune culturală, purtată de un popor de misionari aprigi, capabili de orice jertfă. (…) Jertfe sângeroase, crime abominabile, pagube morale şi materiale imense a cules un popor liniştit, dar turburat până în adânc de şcoala lui D.Atanasescu  de la Târnova” (Este vorba despre prima scoala românească deschisă in Balcani)
Unul din “câştigurile” de care vorbeşte Hâciu a fost Cadrilaterul, trecut la România numai pe baza numărului de armâni colonizaţi acolo.
“Câştigurile” Armânilor, în urma “ajutorului” României: “Pacea de la 1913”, semnată la Bucureşti, în urma căreia Macedonia a fost împărţită între cele 4 state balcanice, rupându-se astfel pentru totdeauna trupul armânesc; cedarea Cadrilaterului şi “aruncarea” armânilor spre zone din România total neprielnice pentru acest popor de munte; închisorile comuniste, confiscarea tuturor averilor…Armânii au fost cei sacrificaţi, vânduţi, siliţi să-şi părăsească paradisul originar – Pindul, Macedonia. Numai perseverenţa, abilitatea, hărnicia, mobilitatea şi credinţa i-a ajutat să învingă mereu şi, iată, Dobrogea de azi fără Armâni ar fi fost numai un amalgam de popoare balcanice: bulgari, turci, tătari, ţigani etc. Rolul pe care Armânii l-au jucat şi-l joacă în Dobrogea  nu poate fi ignorat!
Adevărat, istoria Armânilor este dintre cele mai dramatice, chiar tragice, însă niciodată nu s-a oprit. Ea merge înainte şi asistăm astăzi la cea din urmă şi mai importantă mişcare de redeşteptare naţională armânească. Din fericire, istoria este astăzi şi de partea lor: Europa este cea care este garantul rămânerii în viaţă a limbii şi a culturii armâne, într-un viitor care va fi al diversităţii lingvistice şi culturale, într-o Europă in care statele naţionale vor fi obligate să apere limbile regionale, minoritare, mai puţin răspândite. Mişcarea modernâ armâneascâ din România, de după decembrie 1989, se încadrează în acest context european şi este o acţiune normală, posibilă numai în cadrul democratic al noilor condiţii socio-politice, de ţară membră a Uniunii Europene.
România va trebui să înţeleagă că Europa nu poate tolera imixtiunile în politica internă a altor state, în ceea ce-i priveşte pe armâni, atâta timp cât nu este dispusâ să rezolve cererea celor câteva mii de armâni care doresc să fie recunoscuti ca popor cu limbă şi cultură aparte, ca minoritate natională cu toate drepturile ce i se cuvin, conform constituţiei României şi normelor europene. În acest sens, cităm dintr-un articol, publicat de un cunoscut şi respectat jurnalist austriac şi european, Karl-Markus Gauss, care este o caldă şi mişcătoare pledoarie pentru un popor şi o limbă aflate in pericol: “Există deja noul European? (…) Există deja aceşti oameni, receptivi faţă de tot ce există in lume, care nu se bazează in mod grosolan pe posesiunile lor nationale; cărora nu le vine greu, ci le face plăcere să găndească şi să vorbească in două sau mai multe limbi; care nu-şi referă acţiunile şi năzuinţele, in mod meschin, asupra unui singur stat ci mereu mai multe; pentru care graniţele nu inseamnă obsesie ci o depăşire cotodiană; care dintotdeauna practică comerţul şi circulaţia intre est şi vest; nord şi sud; care işi căştigă identitatea tocmai din contactul cu diferitele culturi; cărora toate acestea nu trebuie să li se impună ca nişte ţeluri măreţe, fiindcă ei, din timpuri străvechi, trăiesc toate acestea. Pe scurt: există noul om european. El este ARMÂN… (…) Pionieri ai unei Europe libere, ale cărei graniţe să fie permeabile nu numai pentru mărfuri, ci şi pentru oameni, armânii se pare că sunt cel mai bine inarmati pentru o Europă nouă. CEEA CE ABIA NOI TREBUIE SÂ INVĂŢĂM, EI ŞTIU DEJA! (…) Ceea ce pretind eu categoric, cu insistenţă ultimativă, sunt deci: recunoaşterea limbii armâne ca un bun cultural european şi ca limbă internaţională de conferinţe! Europa va fi una a diversităţii sau nu mă mai interesează deloc! Viitorul Europei va fi hotărât de problema armânească!” (“Was wir erst noch lernen müssen”/Ceea ce incă mai trebuie să invăţăm”, vol. ”Europa”, Editura Bawag-Edition Literatur, Viena)