Articol publicat in: Cultura
Mirela are un cadou pentru noi: oraşul acesta de cele mai multe ori urât, istoria aceasta de cele mai multe ori paradoxală, sufletul ei, de cele mai multe ori neînţeles.
Când scrie, nu ţine să ”facă frumos.” Nu se apleacă graţios cu rime şi plecăciuni scenice ca să ne încânte. Uneori nu-i pasă şi stă cu sufletul gol în faţa noastră şi zice, Hai să vedem împreună cum e făcută lumea. Tu pui sufletul tău la bătaie, eu pe-al meu. Jucăm cinstit, da?
Avalanşa ideilor o face să uite cu bună ştiinţă regulile cuminţi ale versificaţiei şablon. Când ies afară să roiască, albinele talentului ei rumenesc văzduhul şi otrăvesc liniştea grăsoasă în care ne complăceam până atunci.
Mirela nu-i decât rareori fericită în condiţia ei umanoidă (vrea morphism total, vezi Mama tuturor fluturilor) şi când vede că suntem ne-simţiti (poetic), urlă.
Partea proastă în ce ne priveşte e că nu putem să ţinem degetele în urechi, pentru că am promis că jucăm cinstit cu sufletele noastre.
Mirela suferă starea de viu, de politic, de iubită. Trăieşte evenimentul politic cum ar fi revoluţia română, dar îl retrăieşte tot atât de intens ulterior în poezie, repovestindu-l, obsedată de înţelesurile lui la distanţă. Această poetă care se duce la gym cu abnegaţia unei viitoare mirese, această poetă cu păr bogat şi mers mândru de parcă ar coborî de pe o scenă unde i s-a decernat un premiu, are o memorie nuanţată…ţine minte tancuri pe starăzile bucureştilor, dar şi faptul că mama ei, frustrată de escapadele romantice ale soţului ei, s-a refugiat într-o cămăruţă marginaşă din casă ca şi cum ar fi vrut să spună, Eu am plecat şi n-am plecat.
Pe oriunde se plimbă—India, Los Alamos, Queens–Mirela vede ecouri de istorie românească sau personală. Şi nu greşeşte: toate evenimentele lumii, tot ce este istorie a fost şi va mai fi. Ea crede în patterns, configuraţii repetate. Cele 13 zile de eroică rezistenţă la asediul fortului Los Alamos de către mexicanul Santa Ana (eroicul comandant american al fortului era William Travis ) sunt un prilej pentru a aduce din nou înaintea cititorului povestea tulbure a revoluţiei române.
Simţul pentru patterns o face să gândescă în paradigme şi sinteze, în largi decupări şi paralelisme–fie că-i vorba de starea de asediu a fortului amintit, de Orpheus şi Euridice sau de tollurile de la intrarea în New York. Rar am văzut pe cineva atât de capabil să sară, (tipic felinelor rasate de luptele pierdute), prin ere istorice, geografii şi regnuri umano-jiviniale.
Mirela e o hidrocentrală care transformă tot ce este ”apă” (evenimentalul şi imagisticul sunt de cele mai multe ori factoizi banali), în energie poetică clocotitoare. Generoasă, ne dă apoi tuturora—celor flămânzi de imagini, celor anemici de sens, celor sleiţi de sex, celor săraci cu duhul, celor care mănâncă din gunoiul istoriei, celor care ne-am neglijat destinul–din energia creată.
Da, ea crede că dar din dar se face rai.
Dar ei cine-i dă?
Poate că va face precum Quetzalcoatl, şarpele legendar, şi-şi va fi sieşi suficientă prin autodevorare.
Mircea Săndulescu
