Cartile exilului
1 Martie 2008 de vetiver
Nu locul geografic în care a fost scrisă o carte o face să aparţină unei literaturi sau culturi, ci limba în care a fost scrisă şi mentalul colectiv exprimat şi căruia i se adresează acea carte. Mai există apoi tentativa de universalitate prin adoptarea unei alte limbi ca vehicol al expresiei literare.
Fiecare scriitor în exil are un alt destin. Adoptarea unei alte limbii de exprimare de unii scriitori români în exil, care au deja o operă în limba română, este o tentativă interesantă care nu le scoate cărţile din literatura română. Macedonski a scris în franceză. Aceasta nu i-a expulzat cărţile din biografie şi cultura română. Cioran face parte integrantă din literatura română. Ca şi Eugen Ionescu şi Mircea Eliade.
Pe de alta parte. există scriitori în exilul american care deşi scriu în limba română exprimă un mental care este atât american cât şi românesc. De aceea unii dintre ei au avut şi au probleme de receptare în cultura română. Consider acest fapt extrem de incitant, cărţi scrise în limba română cu un mental care nu este total românesc, dar care se adresează şi mentalului românesc. Fiind scrise în română, aceste cărţi aparţin tot literaturii române. Mai există şi o altă direcţie, a scriitorilor români care au debutat în limba engleză, dar care au început să scrie şi publice ulterior în limba română. Iată ce multitudine de nuanţe îmbogăţind imaginarul literar românesc!
Literatura trăieşte dintr-o imensă generozitate. Cum să nu fii fericit ca profesor de literatură română şi critic când ai atâtea perspective şi realităţi literare? De ce să ignori, expulzezi scriitori, să-i marginalizezi, doar pentru că trăiesc într-o altă ţară, în loc să te bucuri de cărţile lor prin comentarii critice aplicate?
Consider că în multe privinţe literatura română scrisă azi în exil este o literatură de avangardă. Trăind în alte culturi şi limbi şi find expuşi la alte realităţi estetice şi sociale, scriitorii din exil au reuşit mai repede să ardă etapele. Mă refer la cei 50 de ani de stagnare literară în cultura română, care nu pot fi trecuţi foarte uşor, cultura trebuie să refacă într-un fel etapele sau experimentele estetice prin care au trecut celelalte culturi occidentale în acel timp dormant al realismului socialist şi cenzurii. În cei cincisprezece ani de la Revoluţia din 1989 acele etape eludate nu au fost arse complet.
Mi-am dat seama de acest adevăr la un recital de poezie într-un club poetic din Manhattan. Stăteam lîngă un poet american şi profesor de literatură engleză la o universitate din New York şi comentam ce auzeam. Un tânăr poet rus emigrant, experimentalist, agresiv, foarte talentat, recita din cartea lui în curs de apariţie. „Nu ţi se pare că seamănă cu Ubu Roi de Jarry?” l-am întrebat pe interlocutorul meu care mi-a răspuns amuzat: „Cam aşa scria grupul de poeţi newyorkez între 1945-50. Literatura rusă nu a trecut prin această etapă pe care, iată, o trăieşte acum prin acest poet. Ca să se sincronizeze cu ce se întâmplă azi, literatura rusă trebuie să treacă prin toate etapele pe care a fost nevoită să le pună între paranteze în comunism.” L-am întrebat pe tânărul poet într-un târziu dacă citise Ubu Roi. „Nu, mi-a răspuns el, dar am auzit despre Alfred Jarry de la un prieten de la Moscova care îl traduce acum în ruseşte.”
În fine, salut tentativa unor critici şi istorici literarari singulari, dar mai cu seamă a tinerei generaţii de critici români, care au început să comenteze literatura exilului. În mod normal, cărţile exilului românesc şi autorii lor îşi au locul în cursurile de literatură română contemporană şi în istoria literaturii române. A venit timpul ca dicţionarele despre literatura exilului, interviurile, comentariile conjuncturale să fie înlocuite de evaluări estetice reale şi eseuri critice integratoare.
MR
