vetiver

Editura: Paideia, 2009
http://www.librarie.net/carti/147010/Visul-lui-Owen-Intamplari-superstitii-povesti-vechi-noi-Constantin-Eretescu

Din Cuvintul Inainte al cartii:

“Alaturi (…) de naratiuni, cu ecou in istorie, oamenii zilelor noastre isi relateaza  intamplari cotidiene, cele mai multe incidente banale, fara urmari si fara 0 structura epica. Uneori, insa, un incident singular devine eveniment. Ii descoperi cu surpriza actualitatea, in spatele intamplarii e un mesaj, faptul are consecinte, dezvaluie un aspect al vietii care ti-era necunoscut, percepi in acelasi timp calitatea lui artistica. El iti retine atentia, simti instinctiv nevoia sa-l spui mai departe. Poţi sa fii sigur ca cei care ţi-au ascultat istoria 0 vor spune la randul lor altora. Ceea ce se intampla este ca  devii astfel parte a lanţului de ascultatori/transmiţatori ai unei naraţiuni a timpului tau. Povestea care face obiectul relatarii nu are nici una dintre caracteristicile basmelor vechi. Nu mai e in ea nici Fat-Frumos, nicio fata de imparat rapita de balaur si nici vreuna din incercarile grele la care sa fie supus eroul. Iar povestea nu se incheie cu nunta si dar de imparaţie. Povestile privesc mai curand viaţa de zi cu zi, intamplari despre evenimente cu care ne confruntam in mod curent.  (…) Motive epice vechi supravieţuiesc in forme modernizate in narariuni care circuIa in randul tinerilor, atat a celor nascuţi si crescuţi in Statele Unite, mai intens intre cei care au avut contact cu indienii bastinasi, cit si cu tinerii care si-au incheiat parte din educaţie in alte ţari. Este uimitoare varietatea naraţiunilor din repertoriul traditional care se regasesc in povestirile tinerei generaţii. Iar uneari deconcertanta. Am primit in cursul anilar mai multe versiuni ale unei aceleiasi naratiuni, ajunsa in America din spaţiul cultural oriental.  (…)  Strainii veniţi sa-si desavarseasca educaţia in Statele Unite participa, la randul lor, la educarea culturala a tinerilor americani in mijlocul carora traiesc. Se produce astfel 0 duba asimilare, un schimb din care cistiga ambele parti. Aceasta poate explica intr-o buna masura multitudinea de motive epice noi pe care le pune in circulaţie societatea contemporana.”

Al XI-lea Congres Internaţional de Dacologie: “ Malus Dacus”- 2100
Mai 28-29 , 2010
Alba Iulia, România
Dacia Revival International Society
21-26 Broadway, New York, NY 11106, U.S.A.
Phone: (718) 932- 1700 or 031 810 6172; FAX: (718) 728- 7635;
E- mail: Malusdacus2010@gmail.com ,  mail@dacia.org
Website: http://www.dacia.org/
Doamnelor şi domnilor,
«Dacia Revival International Society» are deosebita onoare de a vă invita
să participaţi cu lucrări ştiinţifice la cea de-a XI-a ediţie a Congresului Internaţional de Dacologie «Malus Dacus 2010 », ce  va avea loc la Alba Iulia, în zilele de 28-29  mai 2010, Universitatea „ 1 Decembrie 1918” strada Nicolae Iorga 11-13. Mihai Viteazul este primul care a reunit cele trei ţări Valahia, Moldova şi Transilvania, ţări de aceeaşi limbă şi de aceeaşi credinţă, într-o singură patrie. Împlinirea a 410 ani de la Re-Unirea înfăptuită la Alba Iulia de către Viteazul Domnitor este un moment de profundă mândrie patriotică şi de aceea tema congresului nostru are drept scop prezentarea şi omagierea primului reunificator de ţară, Mihai Viteazul, cel care a repus Dacia, chiar dacă pentru scurt timp, între graniţele ei de altădată. In documentele şi misivele  care circulau între complotiştii de la est la vest, Voievodul nostru era numit Malus Dacus adică Dacul Cel Rău. Cititi mai mult la http://www.dacia.org/

Volumul de memorii al regretatului cărturar Adrian Marino, „Viaţa unui om singur”, care va apărea la începutul lunii martie la Editura Polirom, va fi considerat, probabil, o dovadă de laşitate, o ipocrizie sau, dimpotrivă, una de curaj, dar cu siguranţă pune pe jar lumea noastră literară. Autorul critică „odiosul mediu literar” şi atacă virulent miturile noastre culturale. Autobiografie îndelung aşteptată, care se opreşte la anul 1999, volumul apare, conform dorinţei autorului, la cinci ani de la moartea sa (19 martie 2005, Cluj-Napoca). Captivează prin valoarea culturală a mărturiei, deşi dărâmă, pe un ton extrem de caustic şi de virulent, majoritatea personalităţilor noastre culturale, de la George Călinescu, căruia i-a fost asistent la Iaşi, la Constantin Noica, Mircea Eliade, Emil Cioran, ajungând la „triada culturală de astăzi”, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, H.-R. Patapievici. Manuscrisul care apare acum la Polirom a fost îngrijit de soţia sa, Lidia Bote-Marino, şi face parte din fondul „Adrian Marino” al Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” din Cluj, oraş în care scriitorul şi-a petrecut ultimii ani din viaţă.

Cititi intreg articolul urmind acest link!

Cultu

15 ianuarie 2010

Joi seară, la Casa Albă, preşedintele Barack Obama primea în salonul de ceremonii 100 de tineri cercetători “americani” de top, consideraţi cei de care depinde pe viitor supremaţia tehnologică şi economică a Americii. Între ei şi românca de 35 de ani Rada Mihalcea, automatistă clujeancă, coautor al “textrank”, brevet ale cărui rezultate au fost incluse în algoritmul de căutare “Google Book Search”. Cercetătoarea a absolvit în 1997 Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, iar un an mai târziu a plecat la doctorat în SUA. După ce a obţinut titlul ştiinţific de doctor în automatizări şi calculatoare, a devenit profesor asociat şi cercetător la University of North Texas. Barack Obama declara despre cei 100 de cercetători de elită, între care se regăseşte şi Rada Mihalcea, care nu a obţinut încă cetăţenia americană: “Aceşti extraordinar de dotaţi tineri oameni de ştiinţă şi ingineri reprezintă ceea ce e mai bun în ţara noastră. Cu talentul, creativitatea şi dedicarea lor, sunt convins că vor conduce domeniile lor spre noi descoperiri şi că ne vor ajuta să utilizăm ştiinţa şi tehnologia pentru ridicarea naţiunii şi a lumii noastre”. Premiul “Presidential Early Career Awards for Scientists and Engineers” este cea mai înaltă distincţie pe care un cercetător sau inginer o poate primi din partea preşedintelui SUA şi vine după o suită de alte premii pe care românca le-a obţinut în decursul timpului. Între acestea menţionăm: “CAREER award”, primit în 2008 din partea prestigioasei National Science Foundation (NSF) , Google Awards Grant, obţinut în 2005 (grant de cercetare în valoare de 107.000 dolari, pentru îmbunătăţirea procesării de către computere a limbajului natural), a fost inclusă în ediţia 2008-2009 a anuarului: “Who’s Who of American Women”, care reuneşte cele mai importante figuri feminine din politică, ştiinţă, administraţie, artă şi cultură etc. Cititi tot articolul urmind acest link!

Duminică 31 ianuarie, 2010, Radio Romania Actualitati, a transmis un interviu lung, pe care mi l-a luat Puşa Roth, cu cîteva zile mai înainte.
Această notă vrea să prezinte ce-am spus acolo, cum am argumentat, pentru că el n-a mai apucat să fie scris pe hîrtie, convorbirea la telefon s-a depus pe memoria unui calculator, şi nimeni nu mai poate avea acces la el, am încercat, şi am văzut că e greu, ăsta e dezavantajul tehnologiilor avansate, acum transmiterea e uşoară, cu preţul îngreunării cititului.
Doamna Roth a început, aşa cum se obişnuieşte, cu o prezenrare a mea, şi m-a flatat, spunînd că sînt important, o revelaţie a prozei contemporane. I-am mulţumit şi ea m- a întrebat cum se împacă matematica superioară cu literatura.
Eu am răspuns că mi-am petrecut trei decenii cercetînd o logică specială, numită logica vagului, cu mai multe valori, care acceptă între adevărat şi fals o mulţime de grade de adevăr, aşa cum între negru şi alb se află o mulţime de griuri, şi că cercetările noastre au părut suspecte  academiei, ba chiar blasfemice, călcînd  peste tradiţii pe care nimeni nu le creda discutabile.
În acest proces lung, de dezbatere, am încercat să convingem, aşa cum au făcut şi alţii la vremea lor, folosind metoda cea mai convingătoare de propagandă, cea narativă,  plasînd ideile într-o poveste, un roman postmodern, care să combine rezultatele noastre cu imaginaţia mea, nu pentru a deturna adevărul ci pentru a-l completa.
Ideia de la care porneam era că vagul cuvintelor folosite în orice descriere ar fi un avantaj, şi nu invers, aşa cum se crezuse pînă atunci, cu argumentul că omul, cu un număr limitat de cuvinte, poate descrie universuri complexe, fără să recurgă la matematică, o superbă realizare a minţii, bazată pe logică bivalentă, în care există numai două grade de adevăr, adevăratul  şi falsul.  Am spus că conceptul „pisică” e vag, acoperind  cîteva milioane de animale, mai mult sau mai puţin diferite
Am recunoscut că literaţii din Romînia, rafinaţi, au preţuit părerile mele, şi am declarat că sînt dispus să merg mai departe, dacă voi rezista timpului.
Apoi am discutat despre cărţile mele, cele din urmă, mai ales cele în limba română, pentru că, la început, am scris numai în engleză, cu gîndul că, în România eu nu mai aveam viitor, şi nu credeam că lucrurile se schimbă.
După schimbarea din 1989, prietenii mei  m-au sfătuit să-mi traduc cărţile. Eu nu am considerat potrivit să fac singur traducerea, pentru că azi le văd altfel, şi nu pot rezista dorinţei de şlefuire.  Un traducător din afară nu-şi permite să schimbe textul, el e obligat să fie fidel, chiar dacă pînă la urmă nu poate. Primele trei cărţi, inclusiv Pullback, au fost publicate la Dacia, editura din Cluj.  Deabea mai tîrziu am ajuns la Piteşti, şi m-am apropiat de P45, unde Călin Vlasie iubea optzeciştii şi postmodernii, şi experimentul, şi i-a plăcut cum scriu eu, şi , de ce să nu spun, mi-a plăcut şi el mie, cu toate că era nemaipomenit de nervos.
Cînd am terminat cu traducerile, am început să scriu direct în limba romînă, ca să constat că nu schimbasem natura dificultăţii, acum apărea nevoia de traducere în limba engleză, aşa că am scris două cărţi în ambele limbi, cu un efort uriaş, aşa cum nu cred că voi mai face.
Ce este logica raiului?
Logica lui „şi – şi”. Logica cu care putem explica de ce Dumnezeu este simultan în Bucureşti şi Florida.  Există o  carte, Eonul Dogmatic, care s-a ocupat prima dată sistematic de ea.  Blaga este un filozof care a intuit de la început ştiinţele, aşa cred eu, acum, privindu-l de peste ocean, după ce am observat că logic nu înseamnă numai logică clasică, nefolositoare chiar peste tot, nici măcar în fizica cuantică, şi în nici un caz în literatură, dacă recunoaştem că literatura nu se reduce la reportaj.
Logicile cu mai multe valori, mi s-au părut esenţiale pentru înţelegerea „tărîmului celălalt”. Predecesorii mei voiau să ştie cum se produce curentul electric, sau încălzirea, sau mişcarea planetelor. Eu am vrut să înţeleg poezia.
Conspiraţia Ciberbetică este titlul unei cărţi, publicată de mine în 1988, în care discut, „povestind”, cum am încercat, acolo în România,  să ieşim din dogmatismul lui Marx, conform căruia dacă ceva nu poate fi explicat cu logica bivalentă, atunci nu există.
Poezia e vagă. De aici şi puterea ei. Te plimbi de cîteva ori prin textele ei subţiri şi ai multe emoţii.   Ce înseamnă frumos?  Frumosul este în ochiul celui care citeşte.  Romanul modern plictiseşte, dacă nu excelează prin limbă.  Garcia Marques a înţeles asta, şi a introdus magicul, -completînd cu imaginaţia golul literaturii realist socialiste. Eminescu a manipulat vagul mai bine decît oricine. Să transmiţi patosul naţional cîtorva generaţii, şi să le trezeşti constant interesul, nu e puţin
Cine e Mango? 
Bestia, duşmanul, îngerul de lumină, căzut. Cartea , Împotriva lui Mango, scrisă în metru antic, începe aşa:  „Mă numesc Mango. Sînt mebru al partidului comunist. Scriu cărţi. Încerc să-l dărîm pe Dumnezeul creştinilor”.  El se căsneşte să demonstreze, că creştinismul acestora este un caz de imbecilism, că numai un imbecil se poate gîndi la întrupări, văzute şi nevăzute, tot felul de chestii de astea, de neînţeles, ilogice, pentru cei ce nu ştiau că există şi logica lor.
Eu n-am scris un tratat de filozofie.  Azi, nu mai citeşte aproape nimeni aşa ceva. Eu am scris o poveste, din care cititorul scoate singur ideia.
Sigur că ne mişcăm spre o limită. Cum?   Cu imaginaţia. Limita este infinitul, care nu poate fi măsurat, nici văzut, nici atins, ci numai imaginat.  Această observaţie, nu e numai a mea,  e veche, stînjenitoare pentru mintea modernă, firească pentru omul religios.
Antiteza materie – spirit e falsă. Inventată tot de moderni. Ortodoxia nu face această deosebire. Corpul şi sufletul sînt feţele ale unei aceiaşi medalii. În felul acesta, trecerea pe tărîmul celălalt este o transformare, ca şi transformarea aperi în ghiaţă, sau abur. Încă odată, îmi pare rău că trebuie să repet, modernii erau speriaţi de tot ce nu poate fi explicat cu logica bivalentă, şi nu prea înţelegeau transformarea.
Maria Giurgiu a fost o persoană reală, o femeie interesantă, la care am stat cu chirie, doi ani, atunci cînd mi-a apărut prima carte , şi am dus-o să vadă fereastra librăriei centrale , unde era expusă în mod violent, şi ea m-a rugat să-i scriu viaţa, şi eu i-am spus că eu nu mă ocup de literatură, cărţile mele au un alt fel de scris.  Aşa a ieşit Pullback, primul text din Vizitator, cartea scoasă la Dacia în 2003, un moment de pornire, împins de destin, numai de literatură nu-mi ardea mie atunci, dar Dumnezeu a vrut altceva, şi iată cum mi-am dat seama că mai pot face şi altceva decît informatică
De ce am plecat în America?
Pentru că am fost invitat. Cînd am văzut că mi se oferă o poziţie de profesor, pe viaţă, am rămas, doar nu eram nebun să refuz, cînd în Romînia aş fi murit de foame. Mulţumesc pentru toate Celui de Sus. 
Nu m-am despărţit niciodată de România, pentru că n-aveam de ce.  Nu trebuia să impresionez pe nimeni. Nu cerusem azil politic, ca să simulez o fidelitate forţată, cum au făcut alţii, pe care trebuie să-i pricepem, nu să ne fie milă. Mi-am păstrat pînă azi paşaportul original. Am mai adăugat şi un altul, e drept, aşa cum porunceşte logica raiului, cea de care am vorbit înainte. 
Aşa am ajuns la biserica romînească, unde l-am întîlnit pe părintele Vasilache, mai bătrîn ca mine cu 27 de ani, născuţi amîndoi în aceiaşi zodie, şi prietenia cu el a semănat cu cele povestite de tatăl meu, cînd Romînia avea ideal, cînd toată lumea vroia s-o facă mare,  frumoasă, şi bună, şi intectualii veneau de la ţară, unde poluarea era la-nceput.  Eu am avut o tinereţe frumoasă, într-o familie sănătoasă, care cînta colindele de Crăciun, care iubea România, care credea, aşa cum cred şi acum, că această ţară-ncercată nu va putea fi distrusă, niciodată, de nimeni.
Este adevărat că eu am extins aparteneţele mele. Româno-american se scrie cu liniuţă, şi înseamnă să fi „şi” american „şi” român.  Simultan.
Am avut nostalgii?  Sigur. Toată lumea le are. N-am văzut dislocaţi fără ele. Nu m-am întors acasă, pentru că nu mi-am terminat treaba, şi acum nu mai exsită bariere, acasă poate fi peste tot şi oriunde, mie îmi place globalizarea, eu nu definesc naţia biologic, ci după credinţele ei, pentru că credinţa schimbă biologia, gena poate fi modificată prin gând, este demonstrat în laborator. Stau la New York aşa cum aş sta la Constanţa. Mă sui în avion şi cobor peste noapte la Bucureşti.  În felul acesta, acolo, văd ce vreau eu. Numai ce îmi face plăcere.  Nu vreau să îmi amintesc de ce este rău.
Proiectele mele?
Vreau să scriu o carte în care să trag concluzii. Ca să ştiu ce să schimb. Schimbarea e absolut necesară.  A fost metoda mea de a exista. La fiecare 12 ani, ca un ceas, am ştiut că trebue să încărc bateriile.  O perioadă pe care orice zodiac chinezesc o sfinţeşte. Probabil că mă voi apropia şi mai mult de cultura română, ca să încerc traduceri în limbajul culturilor dominante, cu experienţele celor două registre, pe care le-am dobîndit cu efort.
Şi acum despre frumuseţe.
Încerc să nu fiu urît. Pe cît pot. Ştiu, de copil, că înaintăm, încet, prin noroi. Nici eu n-am putut face excepţie. Dar una este să fi murdar numai pînă la glezne, şi altceva să fi cufundat pînă-n gît.  Cînd eşti cufundat, nu mai ieşi.  Între curat şi murdar sînt mii de nuanţe. Între sfînt şi parşiv, alte mii.  În ţara românilor, nunaţele sînt prezente, vizibile şi, mai ales, înţelese. Pare ciudat, dar nu e.  Spunea Nicolae Steinhard de la Rohia că, dacă ar fi trăit în Germania  -   unde nu era o gîndire şi-şi, lasă-mă să te las, merge şi-aşa  -    era mort.  Aşa cred şi eu, acum, cînd am împlinit şaptezecişipatru de ani, şi încă mai văd. Clar.
Toate astea nu sînt defecte, ci calităţi. Cine le are, scapă. Cine nu, radicalii, suferă, şi, cîteodată, pier repede.
Constantin Virgil Negoiţă

Solo exhibitions of Joseph Beuys (1921–1986) are rare, and the focus of curator Pamela Kort for the current show at Mary Boone is on the artist’s iconic “multiples” and “editions,” augmented by a few original masterpieces—altogether more than 175 works that create a partial political and ironic-philosophical time capsule. Read more following the link!

Ceea ce am putut constata din scrisul Mirelei Roznoveanu se polarizeaza la doua linii de atractie ale scrisului ei: indestructibila lui organicitate si inconfundabilul relief stilistic -lucruri desigur intrepatrunse in mod natural, in cazul unui creator de mare tinuta. De aceea, a intelege un scriitor prin opera inseamna a-i inventaria ansamblul procedeelor expresive folosite si predilecte, care-i exprirma esenta personalitatii. Aceasta pcrspectiva de evaluare am avut-o mereu in atentie, constatind ca s-a dezvoltat ca un repertoriu liric al ansamblului tehnicilor folosite, caracterizand pcrsonalitatea prin procedeele prin care ea se exprima. Precizarile tematice vin in subsidiar si ele grupeaza doar modalitatile favorizante prin care prind contur si calitatea de a fi, in aceste contururi, inconfundabile.

Ar fi in firea lucrurilor ca un eseu sa se restringa, la urma (finis coronat opus), intr-un “portret”. In cazul nostru, intregul este cel mai elocvent portret, deci reluarea lui in reductie rezumata devine 0 operatiune superflua. De aceea, la acest prilej, se mai cer adaugate doar unele sublinieri care pot identifica mai energic relatii de principiu, diseminate pana acum in alte comentarii.

Experienta trairii literaturii ne arata ca scrisul tiranizeaza biografia, dar o si rasplateste prin sensul inalt pe care i-l infuzeaza, cand, din necesitate existential-marturisitoare, devine fatalitate artistica. In sensul celor alesi, se contureaza calea superioara, de taiire a destinului prin insasi semnificatia lui. Cazul Mirelei tine de aceasta determinare: etapele scrisului i-au clarificat etapele vietii, fiindca destinul a lucrat asupra existentei prin modelarea felului expresiei -viata a fost atrasa in intimplarile unui destin al creatiei.

Cititi intreg eseul urmind acest link! Din volumul  Titu Popescu “Autori si Climate”, Editura Limes, 2009

http://www.edituralimes.ro/index2.php?module=detail&id=256

“Iată-l, aşadar, punând sub lupă teme de mare actualitate precum “originea suferinţei din România” (titlul primului eseu al cărţii), opera unor autori iluştri (Nichita Stănescu, Mircea Zaciu, Mirela Roznoveanu, Alexandru Ecovoiu ş.a.), cărţi reprezentative (ediţia definitivă a poemelor lui Adrian Popescu, “Cartea de la jucu Nobil”, a lui Mircea Petean etc.), istoria revuisticii culturale din diaspora ori destinul unor specii literare complexe precum literatura de călătorie. Volumul se încheie cu un amplu interviu acordat lui Vasile C. Dumitrescu, directorul seriei de exil a ziarului “Curentul”.”

Constantin Eretescu
Un nou roman al vieţii din exil

Nu avem încă cu adevărat o literatură de exil. Desigur s-a scris multă literatură de calitate în lumea exilului (a exilului şi nu a diasporei, adică înainte de ’89) şi lista autorilor este foarte lungă şi onorabilă: Eliade, Cioran, Ionesco, Cotruş, Stamatu, Vintilă Horia, Virgil Nemoianu, Matei Călinescu, Norman Manea, Andrei Codrescu, Herta Müller şi mulţi alţii. Dar, deşi topica ei aparţine pe de-a întregul problemelor contemporaneităţii, s-a scris prea puţin despre viaţa din exil propriu-zisă. Aceasta a fost consemnată în special în jurnale şi cele ale Monicăi Lovinescu, Virgil Ierunca şi Sanda Stolojan au fost absorbite pe nerăsuflate de către cititorii lor târzii. Se face însă simţită în special literatura de ficţiune, capabilă să analizeze în adâncime starea de spirit a exilatului în contextul vieţii sale într-o lume străină căreia de nevoie şi din dragoste de libertate i-a cerut adopţiunea.

Constantin Eretescu îşi propune să contribuie, cu talentul său scriitoricesc şi experienţa sa personală de viaţă, la umplerea acestui gol. El este autorul unui “jurnal de emigraţie” (Pensiunea Dina, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1995) care descrie episodul şederii în lagăr a celui fugit dincolo de sârma ghimpată a graniţelor patriei. Acum, el abordează, prin tulburătorul său roman, Dragă Maria (Criterion, 2009), scurta dar zbuciumata perioadă de acomodare oficială (în carte, de aproape cinci luni), petrecută imediat după intrarea în ţara de adopţiune ca refugiat politic.

Evadarea din lagărul comunist a implicat întotdeauna un sacrificiu datorită ruperii definitive de locurile şi oamenii dragi, precum şi părăsirii unui serviciu stabil şi a unui minim confort economic. Ea a adus angoasa nesiguranţei acceptării în noua societate şi a constituit un test dur al tăriei speranţei şi caracterului în condiţiile unor mari sfâşieri sufleteşti, mai ales datorită imposibilităţii răzgândirii, inexistenţei unei căi de întoarcere. Imigrantul politic se găsea, în primele luni petrecute în noua ţară, exact pe mijlocul drumului, între două lumi, tras de una înapoi şi trăgându-se de alta înainte. Eroul cărţii Dragă Maria declară cu emfază şi, în acelaşi timp, cu subînţeles în epistola către iubita sa din România: “Am trecut pe partea cealaltă a lumii. De acolo îţi scriu. Corespondenţă de pe lumea cealaltă”.

Pus deodată faţă în faţă cu cruda realitate a unei lumi străine, unde visele se tocesc şi simţurile se ascut, imigrantul se opreşte din elanul goanei sale şi îşi reexaminează temeinicia motivaţiei. “Nu mai puteam respira aerul de acolo… Ne mişcam la unison… Ne minţeam…Telegrame de mulţumire adresate preşedintelui… La fabrică eram ameninţaţi în fiecare zi. Ne lipseau piese… Nu lipseau niciodată angajamentele, întrecerile în producţie, datoria patriotică”, scrie Anghel, eroul principal. Maria, iubita sa, reflectează: “Tu ai ales între dragoste şi libertate…  Noi am rămas pe loc, găini de curte, fără aripi”. Ea adaugă un gând cu referire la cei fugiţi: “Ne rupem în două, lăsăm câte o jumătate din noi într-o ţară, plecăm sfârtecaţi departe, ştiind că întoarcerea, chiar dacă va fi vreodată, nu va mai fi aceeaşi. Ce-i mai ciudat e că pleacă partea cea mai bună dintre noi”. Iar un alt erou al cărţii, Gherasim, mânat mai degrabă de mirajul înavuţirii, declară dezamăgit: “Hoţi de umbre, asta suntem…atraşi de sclipici, de lecturi. Dar mai ales de vorbe auzite de la alţii…Vrem să călătorim, să fim bogaţi…Ne-am hrănit cu vorbe. Suntem noi înşine stafii”.

            Cu aceste probleme, precum şi cu cele pe care le implică direct cunoaşterea noii societăţi şi adaptarea la ea, probleme exacerbate de dramatismul înfruntării cu o ordine de lucruri prestabilită şi adesea deziluzionantă, se ocupă noua carte a lui Constantin Eretescu scris într-o formulă inedită pentru creaţia sa: este un roman epistolar, în mare măsură de factura unui monolog, cam ca celebrele Scrisori ale Marianei Alcoforado, scriere considerată a fi inaugurat acest gen de proză (1669), căci din totalul de 69 scrisori, 60 aparţin eroului principal Anghel.        

Anghel, împreună cu prietenul şi fostul său coleg de şcoală, Gherasim, au venit în New York, poarta de intrare de vest a Americii, pe filiera tradiţională: au trecut Dunărea, au stat în lagăr la Latina, au fost repartizaţi într-o casă pentru emigranţii fără locuinţă, aşteaptă să li se definitiveze formele şi, teoretic, sunt ajutaţi să-şi găsească prima slujbă din care se pot întreţine singuri. Starea lor sufletească în această perioadă de intensă emoţionalitate, plină de şocuri traumatizante, de descoperiri, de înfrângeri, trece rând pe rând de la melancolia părăsirii locurilor natale, la entuziasmul receptării noutăţilor, la o  alarmantă stare de nefericire (când toate devin greu digerabile, visurile par să n-aibă vreo şansă, singurătatea şi dificultatea comunicării apasă greu). “Insuccesul, înfrângerea sunt boli transmisibile, de care trebuie să te fereşti… Supravieţuirea este mai mult decât un instinct. E o profesie”, scrie eroul. În ciuda începutului de deprindere al limbii, orientării şi obişnuirii cu specificul locului, apasă greu neputinţa de a găsi o slujbă “demnă”, mizeria, sărăcia, inconfortul, spaima produsă de descoperirea prea multor necunoscute ale noii vieţi. Existenţa între două lumi este descurajatoare, lipsită de orice orizont – lumea familiară, de acasă, este departe şi de neatins iar lumea de aici striveşte prin prezenţa sa dură, severă, rece, lipsită de înţelegere, exigentă, neprimitoare şi chiar duşmană. “Trăiesc cu sentimentul că un tribunal cu judecători mascaţi m-a condamnat la moarte, m-a urcat pe podiumul de execuţie şi în secunda  în care trebuia să mor  mi-au tras capul de sub ghilotină, numai ca să mă împuşte după aceea”. “Permanenta izolare în care trăiesc. A trecut o săptămână de când n-am mai vorbit cu nimeni”. “Aici vieţuim de pe o zi pe alta”. La cei mai tari, care supravieţuiesc (“Viaţa mea nu a devenit o povară. Încă o doresc”) această situaţie produce o stare de nemulţumire, de aşteptare într-o amărăciune rebelă, care amână, ajustează sau chiar anulează speranţele cu care a venit eroul. În final, pentru cei care au trecut examenul, urmează o linie continuu ascendentă ca moral – începe să se întrezărească o perspectivă, revine încrederea. Adaptarea soseşte cu o ierarhizare a ţelurilor, o concentrare pe priorităţi, o intrare în ritm cu localnicii şi cu aceasta vine şi omenia – în toată mizeria apare lecţia solidarităţii umane (“Ţi-ai făcut un ochi nou pentru partea nefericită a lumii, pe care nu-l aveai până acum”, observă Maria).

            Anghel porneşte noua sa viaţă cu spectrul, ca un permanent semnal de alarmă, al ajungerii pe stradă în caz de nereuşită, un sentiment pe care l-am trăit cu intensitate noi toţi, mai ales că New York, ca oricare oraş mare, este plin de asemenea oameni nefericiţi. “Peste un an, dacă nu mă descurc, mă mut în dosul unui tufiş din Central Park”, scrie el într-o scrisoare.  Învaţă că simpla diplomă de inginer nu este îndeajuns. Cară lădiţe la zarzavageria unui corean (“duc picioci şi tarapangele”) şi scânduri la un depozit de materiale de construcţie. În final obţine o slujbă într-o companie, la banda de montaj de biciclete staţionare, mult sub limita aspiraţiilor sale profesionale.

            Pentru un imigrant venit din lagărul comunist cu sete de libertate, teroarea de a fi în permanenţă urmărit, controlat, constituie un sentiment dominant cu al cărui coşmar a refuzat să se deprindă a trăi înainte de a fugi şi refuză a-l accepta în ţara în care a venit, unde sensibilitatea sa mărită depistează cu rapiditate mijloacele ascunse de supraveghere.  Scrisorile lui Anghel trimise Mariei trec întâi prin mâinile autorităţilor române, Maria este ameninţată şi presată să renunţe la corespondenţă. Pe de altă parte, în America, noii veniţi sunt găzduiţi într-o casă (Amos House) în care camere video pândesc discret. Anghel trăieşte într-o teroare. El vine stăpânit de sentimentul teribil care stăruia în România, o închisoare de “toate zilele” cum spunea Ion Ioanid şi care a inspirat atâtea cărţi ale lui Herta Müller, laureata Nobel 2009. Este conştient nu numai de supravegherea din partea autorităţilor locale dar şi de reţeaua de informatori ai securităţii româneşti infiltrate între imigranţi. Deocamdată însă, trecând cu bine examenul dur al perioadei de stat la Amos House, de pregătire, se întrevede în conştiinţa lui tot mai matură, eliberarea de frica de frică: “Cât despre băieţii în costum gri, ce-aş putea să spun?…E acolo un mesaj, dar îmi scapă şi neghicindu-l, nu mă apasă, dimpotrivă, devin astfel un om liber”.

            Într-o asemenea lume obsedantă şi străină, în acest ospiciu plin de drame omeneşti, eroul romanului îşi găseşte suport moral în dragostea sa către Maria. “Mulţumită ţie mă simt încă teafăr şi întreg la minte într-o lume pe care o înţeleg din ce în ce mai puţin”, scrie Anghel.  “Te iubesc Maria. Chiar şi atunci când îţi povestesc spaimele zilei”. “Eşti singurul meu reper în viaţă”. Maria îl imploră să o uite şi să-şi ia rămas bun. O scrisoare a lui Anghel care scapără deodată strigătul “asist la parastasul unei iubiri” se încheie cu rândurile: “Te iubesc Maria. Scrie-mi aşa cum faci pomenile pentru morţi”. Nevoia de Maria rămâne vitală.

            În procesul de convalescenţă a sufletului lui Anghel care înţelege cu timpul că zarurile sunt aruncate şi nu mai este cale de întoarcere şi doar mersul înainte poate rezolva lucrurile, se înscrie relaţia sa plină de compasiune umană cu vecina sa filipineză, Pilar Pomelo, o fiinţă firavă, discretă şi neajutorată, care comunică greu, nu se descurcă, “moare de foame” şi comite acte de disperare ca prostituţia (şi poate chiar sinuciderea, pentru care Anghel o caută la morgă). El o încurajează, o hrăneşte, o salvează. Este un act nobil care transfigurează mica lor lume, lume care câteodată devine însă halucinantă ca în picturile lui Hieronymus Bosch – aspect bine prins de condeiul autorului.

Cartea este scrisă cu remarcabil talent. Culoarea oraşului New York pe care autorul îl cunoaşte bine apare discret în fundal, iar elementele de fantastic, trădând personalitatea autorului de etnograf şi specialist în antropologie culturală, atât de binevenite în a sugera starea de spirit a eroilor (Anghel citeşte o carte “care mă sperie, One Flew Over the Cuckoo’s Nest. Citesc, mă culc şi descopăr că sunt chiar eu acela”) nu lipsesc, conferind cărţii toate elementele unei frumoase reuşite literare şi pătrunzătoare analize psihologice.  

Romanul epistolar Dragă Maria este un roman de dragoste şi în acelaşi timp un roman simptomatic pentru o perioadă dramatică, dureroasă şi adesea tragică, cu traume care lasă urme de neşters, perioadă trăită de sute de mii de oameni care au fugit din hotarele comuniste de dorul libertăţii şi care necesită a fi cunoscută. Este un document uman tulburător, al unei experienţe de “botez” dur şi sacrificial – o carte care stă la loc de cinste în literatura problemelor autentice ale exilului şi care trebuie citită. Mulţumim remarcabilului scriitor Constantin Eretescu pentru munca sa de pionierat în acest domeniu.